Rolul rândurilor de faţă este acela de a rememora modul de viaţă la Vatra Dornei, în etapa relativ romantică, a perioadei predescenbriste şi aceasta în condițiile în care noi facem parte din aşa zisa generaţie a „decrețeilor”, dar ceea ce vom scrie mai departe s-ar putea să stârnească nostalgii colegilor noștri de generaţie și anumite nedumeriri copiilor și adolescenților zilelor noastre.
Asta în condiţiile în care este o mare diferenţă între relaţiile sociale, la toate nivelurile, între perioada la care ne vom referi în continuare şi cea a zilelor noastre. Chiar dacă aparţinea statului şi nu întreprinzătorilor particulari, baza materială din turism era foarte bine dezvoltată și administrată de oameni competenți, iar consecințele pozitive erau evidente, orașul stațiune de la poalele Dealului Negru ducând pe mai departe cu succes deplin renumele de Perla Bucovinei.
Perimetrul convențional intitulat Lunca Dornei era, în timpul sezonului estival, un încântător spaţiu de agrement, lăsat acum în părăsire şi în care se afla un strand, un lac, o popicărie şi un teren de tenis, singurul „supraviețuitor” fiind lacul, care a rămas acum singur și trist drept mărturie a unor frumoase vremuri de curând apuse. Cazinoul era, după preferință, un spațiu al culturii și al relaxării, în condiţiile în care se desfăşurau evenimente culturale numeroase. Exista o bibliotecă și un cinematograf și se puteau juca table, şah, cărți, remmy și biliard.
Tot de perioada copilăriei noastre se leagă cea mai frumoasă perioadă din existența echipei de fotbal Dorna Vatra Dornei, denumită în trecut Minerul, care activa în prima serie a Ligii a III-a și care evolua alături de alte echipe din judeţul nostru, cărora li se adăugau formații din județele Botoșani, Neamț și Iași. Echipa era antrenată de inginerul zootehnist Stere Zeana, fără un scop precis, în condițiile în care niciodată nu urmărea să promoveze în eșalonul secund.
Era o formație care nu era apăsată niciodată de grijile retrogradării, însă era de remarcat atmosfera de adevărată sărbătoare, cele aproape două ore petrecute de microbiști pe stadion fiind una dintre puținele bucurii autentice, care a atins punctul culminant în vara anului 1985, atunci când echipa Minerul Vatra Dornei promova în divizia secundă sub conducerea antrenorului Alexandru Lazăr.
Pe timpul verii era o plăcere deosebită să te plimbi pe aleile Parcului Municipal din centrul stațiunii, care se afla într-o stare net superioară celei din prezent. Persoanele care au prins acele perioade pot confirma cu lejeritate acest fapt. Când facem o astfel de afirmație avem în vedere faptul că parcul era împrejmuit de gard, existau mai mulți arbori, iar prezența Fanfarei Militare reprezenta o constantă.
Absența calculatoarelor și a internetului nu a prezentat o problemă existențială, deoarece ne întâlneam și ne jucam, dădeam frâu liber imaginației într-o manieră constructivă și practicam diverse sporturi și activități, legam prietenii, făceam excursii și drumeții și ne descopeream pe noi înșine. Oare câți copii mai știu de șotron, țară, țară, vrem ostași sau de flori, fete și băieți! Câți dintre ei le mai practică?
Jucăriile vremurilor noastre nu aveau, în principiu, nimic spectaculos și nici ingeniozitatea unora dintre cele existente în magazinele din zilele noastre, dar toate erau mai sigure și mai puțin periculoase pentru beneficiarii lor în condițiile în care calitatea era garantată de Stat și nu era posibilă producerea și comercializarea jucăriilor la voia întâmplării.
Desenele animate din vremea copilăriei noastre erau inocente și distractive în egală măsură, comparativ cu multe dintre cele din ziua de astăzi, difuzate în mod ireproșabil de anumite posturi de televiziune fără a se ţine cont de efectele nocive asupra tinerilor.
Minunate acele vremuri! Îmi amintesc cu drag și nostalgie de magica copilărie petrecută la Vatra Dornei. Acele timpuri au fost, nu mai sunt și nu cred că vor mai fi vreodată. Păcat, mare păcat!