Vânat, vânătoare și vânători în Bucovina altor vremuri (a doua parte)

Extinderea prevederilor Orânduielii de Pădure galiţiene asupra Bucovinei, începând cu luna septembrie a anului 1785 a avut printre altele, ca urmări imediate, crearea unui post de administrator silvic la Iacobeni – unde a fost numit forestierul Franz Müntzger din Silezia Superioară (recunoscut ca mare vânător de urşi) şi a unui post de pădurar la Dorna, unde s-a şi construit prin 1807 o clădire pentru pădurarii numiţi aici.

Rudolf Sperlbauer – consilier silvic la Direcţia pădurilor şi domeniilor statului din Viena scria în revista Jagd und Fischerei că Bucovina anilor 1848 era o adevărată comoară vânătorească, deoarece pădurile de munte şi de colină erau înţesate de cerbi, ţapi şi căprioare iar mistreţii creşteau în ciurde stabilite pe la Pojorîta, Stulpicani, Gura Humorului ori Cernauca, precum şi în alte zone.

Între răpitoare dominau ursul, râsul, lupul şi vulpea; prin pădurile de munte şi de deal trăia pisica sălbatecă, jderul ori vidra, deoarece se găsea vânat cu pene şi peşte din belşug. La poalele munţilor Giumalău, Suhard şi prin Obcini se întâlneau cocoşul de munte şi găinuşa de mesteacăn, în lăstărişuri erau sitari şi ierunci. Prin luncile apelor şi bălţi găseai stoluri de sitari de apă, raţe sălba¬tece, pescăruşi, fluierari, cârstei de baltă, bâtlani, uneori şi găinuşe sălbatice.

Tot el arată că, pentru dezvoltarea în condiţii optime a vânatului sunt necesare trei elemente de bază: hrana, liniştea şi adăpostul. Administraţia austriacă cultivă interesul pentru vânat şi vânătoare şi pune bazele unei economii raţionale de vânătoare prin emiterea unor dispoziţii referitoare la susţinerea şi valorificarea acestei bogăţii, despăgubiri în cazul unor pagube produse de sălbăticiuni, reglementări în legătură cu exercitarea vânătorii (perioade, vânzarea/arendarea dreptului de vânătoare, specii ocrotite, braconaj, pedepse), deţinerea armelor de foc, respectiv Patentul împărătesc din 7 martie 1849 asupra dreptului la vânătoare, Ordinăciunea Ministerului de Interne din 15 decembrie 1852, cea din 14 iulie 1859 ori Patenta regală/Ordinul de arme din 24 octombrie 1852, cu privire la purtarea armelor de vânat.

Prin Legea provincială din 20 decembrie 1874 s-au stabilit pentru prima dată în Bucovina perioade de interzicere a vânătorii pentru protejarea speciilor utile, iar prin Legea din 2 mai 1886 pentru Bucovina, s-au introdus bonuri cu valabilitate anuală pe întreg sezonul (1 aprilie – 31 martie) prin care vânătoarea în Ducatul Bucovinei era permisă numai posesorilor de asemenea bilete, obţinute contra sumei de 5 florini. Emisul preşedintelui Bucovinei nr. 8601 din 28 iunie 1888, introduce atestatele de licenţă pentru negoţul produselor din vânat în târgurile din Bucovina şi carnea de vânat devine o marfă căutată.

Cu toate că s-au introdus a¬menzi şi pedeapsa cu închisoarea pentru toţi cei care fo¬loseau metode nepermise de vânătoare sau făceau comerţ ilegal, braconajul a luat proporţii deoarece carnea de vânat se vindea în măcelării ca oricare alta. Îmi aduc aminte cum povestea bunica mea, Ionescu Braşcanu Cristina, născută la 04.03.1900, despre vremea când ea era copil şi împreună cu fraţii ei mai mari şi prietenii lor din familiile Ionescu, Braşcanu sau Dorneanu din Argestru, se duceau la hotelul Traian unde vindeau păstrăvi şi lostriţă, fructe de pădure, ciuperci şi pastramă vânătorească.

Tatăl ei, Ilie Ionescu, avusese o puşcă cu două ţevi din tinereţe şi cu ea îşi apăra oile de jivinele pădurii ori îşi mai rotunjea veniturile. Băieţii săi, Leontie, Teon, Loghin şi Artenie i-au moştenit pasiunea, dar şi bunica Cristina pe la 10 ani trăgea foarte bine cu arma (avea o carabină cu ţeava retezată), căci umbla prin pădure cu fraţii ei mai mari la vânătoare. Leontie era „omul pădurii” căci acolo stătea mai mult decât pe lângă pereţii casei, chiar dacă a avut multe de tras de pe urma acestei patimi.

Nu s-a lecuit când, în pădurea Ţâcşenilor, a fost sfârtecat la abdomen de un porc mistreţ rănit ce a sărit cu ultimele puteri spre locul unde a văzut flacăra puştii şi nici după ce a trecut pe la pârnaie în urma unui denunţ şi a unei înscenări cu un cerb prins într-un laţ de gardul păscătorii sale. A rămas după toate astea cu simţul umorului, căci le răspundea celor care îşi făceau griji pentru el că nu e gospodar înstărit – cu oi, vaci şi porci prin gospodărie şi nu va avea ce pune pe masă de Crăciun, că la ei vor prisosi sarmalele, friptura, pastrama şi cârnaţii, ba vor avea şi pentru alţii; aşa se şi întâmpla, mulţi invitaţi apreciau preparatele sale (chiar dacă aveau ceva condimente în plus şi mai mult usturoi, pentru a atenua gustul de sălbăticiune).

Să nu uităm însă că vânătoarea în pădurile bucovinene era distracţia preferată a celor bogaţi, a membrilor dinastiei habsburgice conducătoare, a nobilimii şi funcţionarilor înalţi. Au vânat aici împăraţii Iosif al II-lea (1783, 1786), Francisc I al Austriei (august 1817, septembrie 1823) şi Franz Joseph (octombrie 1851-la Rădăuţi, în 1855 şi 1880), arhiducele Karl Ludwig Joseph Maria al Austriei (Carol Ludvig), fratele mai mic al lui Franz Josif I – guvernator al Galiţiei, regele Gustav al V-lea al Suediei (august 1855), ducele Alfred de Saxa-Coburg-Gotha şi de asemenea principii moştenitori Rudolf şi Franz Ferdinand ai Austro-Ungariei, prinţul moştenitor Wilhelm al Germaniei, arhiducele Leopold Salvator – Prinț de Toscana, prinţul Leopold al Bavariei, viitorul rege Edward al VII-lea al Regatului Unit, viitorul rege Victor-Emmanuel al III-lea al Italiei, prinţul Edmund Schwarzenberg, contele Heinrich de Hardegg, dar şi prinţul Konrad de Hohenlohe Schillingsfurst –guvernatorul ţării, baronul Oktavian Regner von Bleyleben, contele Rudolf von Meran, mareşal-locotenent (general de divizie) Franz von Wallemare, Gheorghe şi Nicolae cavaleri de Wassilko şi alţii.

Au rămas mărturii peste timp despre împăratul Franz Joseph, cel care mergea la vânătoare prin codrii Falcăului însoţit de Costache Flondor (unul din Flondorii crecuţi la coarnele plugului şi ridicaţi la baronie de Casa Habsburg-Lorena), călăuza lui care ştia bârlogul urşilor şi poienile unde iernucile şi cocoşii de munte-şi făceau nuntă. Povestea acest Costache Flondor cum că a împuşcat din greşeală la o partidă de vânătoare ursul cel mare – ce era rezervat împăratului, dar acesta nu s-a arătat supărat şi i-a spus râzând zicătoarea germană „Uneori e mai bine să greşeşti decât să nimereşti!”.

Foarte cunoscut pe meleagurile Bucovinei era prinţul moştenitor Rudolf Franz Karl von Habsburg-Lorraine, unicul fiu al împăratul Franz Joseph, vânător pasionat ce avea construită la Argel o casă de vânătoare (Rudolfshutte), asta pe lângă altele: conacul Küzi din Maramureş (pe Valea Vânătorii), cel din satul Râu Bărbat rezervat pentru vânătoarea de urşi, castelul Bornemisza-Rákóczi din Gurghiu şi un domeniu imperial de vânătoare la Mayerling, unde avea să şi moară la 30.01.1889. Rudolf vizitează Bucovina în mai multe rânduri (de câteva ori neoficial); rămâne consemnată vizita din 7-10 iulie 1887 şi ştirea că „în duminica zilei de în 10 iulie, s-a deplasat din Cârlibaba călare spre muntele Lucina unde a vizitat herghelia şi a participat la o partidă de vânătoare, unde a împuşcat doi vulturi negri dintr-o colibă”.

La iniţiativa unor oameni politici influenţi şi a unor personalităţi din conducerea Fondului Religionar, iau fiinţă şi în Bucovina – după modelul austriac – asociaţii de vânătoare şi tir sportiv. Prima asociaţie de tir şi vânătoare a fost înfiinţată la Cernăuţi în anul 1825 sub numele de Der Schützen-Verein in Czernowitz (Asociaţia vânătorilor din Cernăuţi) şi se afla sub protectoratul înălţimii Sale Arhiducele Karl-Ludwig, avea 108 membri şi un capital de 22000 de florini. La data de 10.05.1842 găsim publicat statutul asociaţiei (Statuten des Czernowitzer Privat Schützen-Vereins) din care aflăm că la conducerea ei se afla Philipp Engel secondat de Ludwig von Mikuli şi Anton Pelizaro şi un comitet format din 4 membri: Johann Geisler, Führer Michael, Carl Gretz, Rudolph Wambach.

A urmat în 1868, înfiinţarea Asociaţiei vânătorilor din Cîmpulung Moldovenesc (Der Schützen-Verein in Kimpolung), cu 30 de membri şi fără capital, în anul 1871 a fost fondată Asociaţia vânătorilor din Rădăuţi (Der Schützen-Verein in Radautz) cu 130 membri înscrişi şi capital de 5000 de florini, iar în 1883 la Cernăuţi va lua fiinţă Societatea de ocrotire a vânatului (Jagdschutzeverein) din Bucovina. După Primul Război Mondial (la 26 mai 1922), această societate a fuzionat cu Societatea pentru ocrotirea vânatului din Ardeal şi cu alte societăţi de vânătoare din întreaga ţară şi aşa a luat naştere „Uniunea Generală a Vânătorilor din România”.

Înfiinţarea tuturor acestor asociaţii/societăţi/cluburi de vânătoare în Bucovina şi rezultatele lor remarcabile au condus la înfiriparea şi dezvoltarea unor relaţii de colaborare cu alte asociaţii similare din cuprinsul monarhiei austro-ungare şi au introdus ţara într-un club foarte select, elitist. În structurile administrative ale Fondului Religionar, ale ocoalelor silvice şi hergheliei Lucina sunt aduşi oameni competenţi profesional, foarte valoroşi; merită amintiţi consilierul aulic Eugen Guzman, consilierii silvici Johan Pitschak, I. Krutter, Frantz Czech, Artur Krahl, Josef Opletal.

Pentru toţi funcţionarii silvici de rang superior vor fi necesare începând cu 1883, studii academice, examene teoretice de stat şi examenul de capacitate pentru serviciul tehnic silvic de stat iar pentru personalul silvic inferior, administraţia fondului a înfiinţat la Frătăuţi, începând din 1887, un curs propriu de pregătire a pădurarilor. Trofeele de urs şi cerb recoltate în Bucovina anilor 1900 stârneau invidia unor regate şi ţări cu o mai îndelungată tradiţie vânătorească, fiind foarte căutate; urşii erau în număr mare şi aveau mărimi impresionante iar coarnele cerbilor erau mari şi simetrice, ajungând la 12 kg greutate.

Apar numeroase studii şi articole în revistele de specialitate despre pădurile şi fauna Bucovinei, despre potenţialul ei turistic, se fac schimburi de experienţă între echipe de cercetători şi inginerii silvici. Bucovina va organiza şi va fi invitată să participe la expoziţii şi târguri de vânătoare unde erau prezentate spre vânzare produse cu caracter specific (arme, muniţie, echipamente) realizate de firme şi meşteri renumiţi, dar se va impune din start prin sute de trofee cinegetice ce aparţineau Fondului Religionar, unor vânători şi colecţionari sau unor asociaţii de vânătoare.

Cea mai importantă participare a Bucovinei pe plan internaţional fost însă la Expoziția Internațională de vânătoare de la Viena, din anul 1910. Ideea acestei manifestări s-a conturat pe 25.06.1898, când a fost organizată o mare expoziție de vânătoare în cinstea împăratului, unde au participat peste 4000 de vânători din Schönbrunn; atunci a fost adoptată hotărârea ca jubileul imperial de la Viena din 1908 dedicat aniversării celor 80 ani ai împăratului Franz Joseph I – recunoscut ca un mare pasionat de arme şi vânătoare – să fie sărbătorit cu mare fast, asta chiar dacă monarhia trecea printr-o mare criză financiară.