„Specia” fiecăruia dintre noi este reprezentatǎ de oamenii lângă care inima ne bate mai liniștit și mai adevărat. Este vorba despre acei oameni pe care îi recunoștem după felul în care ne ascultă, se bucură de devenirea noastrǎ și ne dau voie să fim exact ceea ce suntem. Noi, cei cu imperfecțiuni, cu zile în care nu strălucim, primim înțelegerea și respectul pentru momentele noastre de cǎutare sau de izolare. Tânjim dupǎ astfel de oameni deoarece sunt cei care nu încearcă să ne rescrie, să ne repare sau să ne facă „mai buni”. Sunt aceia care ne oferă libertatea rară de a fi autentici.
Unii ne rămân aproape, alții se pierd pe drum, însǎ ușile sufletului trebuie să ne rămână deschise, pentru că aceștia apar de cele mai multe ori pe neașteptate.
Tocmai de aceea, igiena interioarǎ devine mai mult decât o metaforă frumoasă. Devine un imperativ existențial, o curățenie emoțională, intelectuală și morală pe care suntem datori să o facem din când în când, ca să ne putem auzi din nou bătăile inimii, gândurile curate, nevoile reale, și, mai ales, acea șoaptǎ interioară, cea autentică, nu cea programată de lume, șoapta care care ne ajutǎ să-i recunoaștem pe-ai “noștri”.
Iar când nu mai suntem bruiați de conflicte, de zgomotul cotidian, precum și de emoțiile reprimate, începem sǎ simțim ceea ce contează cu adevărat. Iar în acest spațiu de autenticitate, “specia” noastră, oamenii care ne seamănă sufletește, devine vizibilă, ușor de recunoscut.
Aceastǎ recalibrare finǎ a antenelor interioare, ne va permite sǎ trăim nu relații de conjunturǎ, ci autentice, bazate pe onestitate și vibrație comunǎ.
Ordinea pe care începem sǎ o facem înăuntrul nostru, duce și la dispariția bruiajelor de tot felul. Mintea se limpezește, sufletul se reașază în centrul ființei, începem sǎ vedem, sǎ simțim, sǎ recunoaștem. Și atunci, ca prin miracol, apare și ceea ce căutam de fapt: acea minoritate umanǎ caldǎ, profundă, cu care rezonăm fără efort.
Și nu, acești oameni nu vor fi numeroși. Dar vor fi autentici. Și da, într-o lume sufocată de relații superficiale, putem avea norocul (sau darul) să trăim relații de esență.
Însǎ ca să ajungem acolo, avem nevoie să te întoarcem periodic la noi înșine. Să lăsăm în urmă oamenii care nu ne văd, sau care ne văd doar prin propriile lor umbre. Autenticii se regăsesc doar când geamul nostru interior este dezaburit. Și culmea, nu devenim altul, ci descoperim, și cu ajutorul lor, cine suntem cu adevărat.
Iar dacă am găsit măcar un singur astfel de om, indiferent cǎ de perioada din viațǎ în care ni se întâmplǎ acest lucru, să-l păstrăm. Nu pentru că e rar ca o bijuterie, ci pentru că putem crește împreunǎ. Iar creșterea este posibilǎ deoarce lângă un astfel de om nu trebuie să demonstrezi nimic. Poți tăcea, și e bine. Poți greși, și e în regulă. Poți străluci, și el se bucură sincer. În cele din urmă, nimic nu este mai valoros decât o inimă care bate în același ritm cu a ta. Și atunci știi: nu mai ești singur. Ești cu ai tăi. Ești cu specia ta.
Lasă un răspuns