Amintirile lui David Croitor: Un fel de CV

M-am născut destul de demult, într-o primăvară ploioasă şi rece. După câteva zile, mama şi tata m-au adus pe braţe doisprezece kilometri din Suceava până în Liteni. Au mers pe jos, schimbând „greutatea” când la unul, când la altul. Am ajuns cu bine. Trei ani am plâns ca zăludul, aducându-i pe ai mei aproape de pragul nebuniei. La doi ani şi jumătate, am luat prima palmă peste degete pentru că am „strivit”, la rându-mi, degetul mic al unei gogoşi sub formă de palmă. Palmă pentru palmă.

david_croitor

La patru ani am fost lăsat singur acasă, în timp ce toţi ai mei erau în grădină la prăşit. Am profitat din plin, aşa că am scos toate paiele din pat şi le-am întins pe jos, după care m-am culcat în mijlocul casei. Pe paie, bine-nţeles. După un somn zdravăn m-am trezit cu o poftă nebună să mănânc ceva. Am mâncat ce am avut la îndemână, ceva destul de „bio” produs în casă, mâzgălindu-mă peste tot, dar mai ales pe mâini şi pe la gură.

Aşa m-au găsit părinţii când au intrat în casă, cu burta plină şi râzând de mama focului. Mama şi-a pus mâinile în cap şi a început să se vaiete după ce a analizat mai în detaliu toată scena. Tata a zâmbit împăciuitor şi i-a spus mamei să stea liniştită, că la cât am mâncat, o să am mare noroc în viaţă. Se pare că a avut dreptate. Apoi tata m-a luat pe sus, atent să nu se ungă cu „marfa”, m-a scos afară şi m-a băgat cu totul într-un butoi plin cu apă de la ştreaşnă. M-a învârtit de câteva ori, după care m-a scos din butoi şi m-a clătit, aruncând o găleată de apă curată peste mine. În două minute eram ca nou.

La cinci ani, tata mi-a zis că-i momentul să intru în pâine, adică mai precis că trebuie să fac şi eu ceva, că nu se mai poate aşa să stau să dorm, să mănânc şi să mă îngraş ca un purcel. Trebuie să te apuci de ceva, zicea tata, orice, o meserie cât de mică tot e mai bună decât să stai toată ziua ca trântorul. Îmi plăcea cuvântul meserie, suna interesant, era ceva nou în vocabularul meu, destul de redus la acea vârstă. Ce-i aceea meserie, îl întreb pe tata? Să faci ceva, să faci bine şi până la capăt, asta înseamnă meserie, răspunde tata. Dacă mătur prin casă şi stau cuminte e meserie sau nu, insist eu?

Dacă mături e meserie, dacă îmi dai o cană de apă e tot meserie, dar dacă stai cuminte nu-i meserie, dar nici bătaie nu iei, spune tata. După ce am analizat puţin răspunsul, mi-am dat seama că tata are mare dreptate, de altfel observasem de-a lungul anilor mei că dacă stau liniştit, n-o iau pe spinare, aşa că mă hotărâsem să stau şi mai liniştit. Nenorocirea însă era că uitam de hotărâre şi făceam iarăşi tot felul de năzbâtii, care nu rămâneau nepedepsite.

După câteva zile, i-am spus tatei că sunt nerăbdător să încep o meserie care să mă ţină ocupat şi să nu mai fac prostii, deoarece aveam pielea tăbăcită după urechi de la atâtea palme. Tata a zis bine, uite, prima meserie este să dai grăunţe la găini. Tu stai pe prispă, iei cu mâna grăunţele din oală şi le arunci în curte. Am început imediat treaba astfel că găinile se buluceau pe pragul casei mai, mai să-mi intre în oală. Eram în culmea fericirii să văd valul de găini tăbărând şi depinzând de mine.

Am început să fac figuri, astfel că aruncam un pumn de grăunţe la distanţă şi găinile buluc acolo, apoi aruncam pe trepte şi nebunele făceau la clipeală stânga-mprejur şi mă trezeam cu ele în braţe. Rămas singur, doar eu şi găinile, cu baniţa plină de grăunţe, n-am ştiut când să mă opresc şi era cât pe ce să omor toate orătăniile prin supraalimentaţie. În următoarele zile, tata le-a băgat pe toate la dietă. Odată specializat în hrănirea găinilor şi având rezultate peste aşteptări, tata s-a gândit să mă promoveze, astfel că am început să fac şi alte lucruri.

Meseriile mele au fost de-a lungul timpului următoarele: între cinci şi şapte ani am fost cu gâştele, apoi până la 15 ani, când am intrat la liceu, am fost cu vaca. Odată intrat la liceu, prinzând ceva muşchi la biceps, am devenit până la plecarea în armată, adică la 20 de ani, salahor la casa pe care o construia tata şi care nu se mai termina. După liceu, n-am dat la facultate pentru că ai mei voiau să mă facă muncitor, să am banii mei şi să mă vadă plecat de pe capul lor, aşa că am ajuns strungar în Bucureşti. După vreun an de strungărie, am devenit lozincar, adică scriam lozinci despre producţia socialistă care creştea până la nori, astfel încât graficele ieşeau din cadrul tablei. După câteva luni de scris la lozinci, m-au dat afară pe motive că aş fi zis ceva nasol despre Ceauşescu.

Cam un an am făcut foamea mâncând resturi din Piaţa Unirii, noroc că încă nu se demolase. La 25 de ani, am reuşit la facultate şi cum eram sărac lipit, mă ocupam cu tăiatul şi căratul lemnelor pe la bătrânii de pe Ienachiţă Văcărescu. Uneori curăţăm sobele de funigine, reparam prize, schimbam siguranţe. După facultate am fost vreun an inginer, apoi a venit revoluţia şi am rămas şomer. Am scris firme pentru primii privatizaţi. Am vândut tablouri la belgienii care veniseră cu ajutoare, zvonindu-se că aş fi devenit milionar în dolari. După şomaj, timp de un an, am fost profesor suplinitor undeva într-un sat din Oltenia, am predat rusă, franceză, desen, apoi chimie şi fizică, apoi am predat cheile şi am plecat. În ’95, am încărcat toată agoniseala într-un tir, mi-am luat nevasta şi fetele şi am plecat la Suceava cu gânduri măreţe.

Odată ajuns în Suceava, prietenul meu, care era director la muzeu şi care mă asigurase că mă ajută să răzbat prin hăţişurile artei, a murit într-un accident. Am rămas fără niciun sprijin, speranţe nu, bani nu, necazuri din plin, astfel încât am fost nevoit să lucrez „cu ziua” la cărat moloz şi alte alea, apoi timp de vreo doi ani am făcut haine de piele împreună cu doi fraţi de ai mei. În ’97 ajunsesem la capătul puterilor şi al răbdării, aşa că am hotărât să mă mut la Vatra Dornei, fără gânduri măreţe, mai mult aşa, ca să schimb decorul. În Vatra Dornei am făcut tâmplărie şi am devenit pensionar, adică mi-am transformat casa în pensiune, dar n-a ţinut, era nasol rău iar turiştii naşpa, încât am vândut totul şi m-am mutat la gazdă, la 46 de ani.

Mi-am făcut altă casă, de data asta cu atelier de pictură. De la 15 ani, în paralel cu toate meseriile, am pictat, mai bine, mai rău, cum am putut, sperând că într-o zi să ies la lumină. Slavă Domnului că am reuşit. Acum, totul e bine, nu mă plâng de sărăcie, în schimb nu mă lasă gândul că trebuie să intru şi eu în rândul oamenilor, adică mai trebuie să devin scriitor, poet, eseist, critic de artă şi teatru, publicist, editor senior, doctor.

Apoi dacă mă vor mai ţine puterile, ţintesc sus de tot, adică să devin politician vreo două trei mandate, după care să-mi trag o pensie nesimţită şi, într-un final, pe la două-trei sute de ani să mor, aşa cum mor toţi politicienii, pentru că ei nu se gândesc la o speranţă de viaţă de 60-70 de ani, asta-i pentru proşti, aşa zic ei. Normal.

3 comentarii publicate:

  1. crina

    Un talent narativ deosebit are domnul Croitor. Exprimare nepretentioasa, usor de citit si cu umor fin. E o placere deosebita sa ii lecturezi textele :) Felicitari!

  2. Adam

    Cu adevărat un talent narativ. Vă lecturez articolele de fiecare când apar online. Din păcate, ziarul nu ajunge până în Elveția…

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *