Dictatura lui EU

Specia umană, în istoria ei zbuciumată, n-a fost niciodată mai mult sub semnul lui Narcis ca acum.Dacă altădată zeii pedepsiseră trufia, acum noi înșine ne-o venerăm. Am reușit performanța de a transforma reflexul narcisic într-o virtute, egoismul în strategie de viață, iar expunerea de sine într-o formă de existență.

Suntem martorii unei dictaturi subtile, dar totale:dictatura lui EU. Iar imperiul lui EU este și cel mai toxic, pentru cǎ totul trebuie să graviteze în jurul sinelui: imaginea, opinia, emoția, poziția. Lumea nu mai e ceea ce este, ci ceea ce decretǎm despre ea, cu ceea ce ce postăm despre ea, însoțit de un EUcare trebuie să fie mereu în centrul cadrului.

În această atmosferă a oglinzilor infinite, chiar și conducătorii celor mai puternice națiuni se comportă ca niște influenceri planetari. Când președinții puterilor nucleare declară că „arma noastră e mai puternică decât a lor”,convinse că nivelul civilizației se măsoară în focoase nucleare, ca într-un concurs de cine explodează mai frumos, când te lauzi cu bomba, așa cum se laudǎ mulți cu mașina nouă, e clar: copilul din tine n-a crescut niciodată, doar jucăriileau devenit mai scumpe. Ce viziune? Doar delirul ego-ului absolut, iluzionat fiind că lumea întreagă e doar un decor pentru propriul tău spectacol.

Egomania, narcisismul, expunerea continuă, toate acestea au devenit un nou tip de religie, cu propriul altar: ecranul, propriul ritual: scroll-ul, precum și propria rugăciune: admirați-mă. Ne privim neîncetat și ne iubim reflexul, chiar dacă în el nu mai recunoaștem omul, ci doar avatarul unei ființe care trăiește pentru a fi văzută.

„Portretul lui Dorian Gray”, fabulosul roman al lui Oscar Wilde, ar trebui inclus la „lecturi terapeutice” pentru liceeni, Dorian, cel care, într-un un delir al perfecțiunii, se rupe de lume, aruncându-se în abisul sinelui idolatrizat. Cu atât mai mult cu cât tinerii au și tehnologia pe mânǎ, cea care a devenit marele aliat al acestei vrăjiri de sine.
Trăim într-o lume în care fiecare e propriul său PR, iar fiecare postare e o piesă de teatru în care EU e mereu în rolul principal. Facebook, Instagram, TikTok, toate spun, în fond, aceeași poveste: „Uită-te la mine! Ascultă-mă! Admirǎ-mă.”

Iar în acest decor digital, Dumnezeu devine invitatul care nu mai încape în cadru. Iar de intrat în noi, cum sǎ mai intre, când noi nu ne mai „punem între paranteze” (Petre Țuțea)? Dar cine mai are timp să se pună între paranteze când trăim pentru a fi în parantezele altora, pe ecrane, în fluxuri, în „feed”-uri?

Pericolul suprem nu rămâne tehnologia, nici chiar ideologia. Adevǎratul pericol e iluzia infailibilității proprii, nimic altceva decât boala lucidă a omului care nu mai are nevoie de nimeni. Iar când fiecare se crede deținătorul adevărului, lumea devine o arenă a certitudinilor. Iar o lume plină de certitudini e o lume pregătită pentru violență.Nu ne mai contrazicem ca să învățăm, ci ca să învingem. Nu mai comunicǎm, ci doar competiționǎm. Și știe cineva o civilizație care a supraviețuit certitudinii absolute?

Închei cu ideea de libertate, aceea în care nu spui „Eu am dreptate”, ci „Poate greșesc”.Pentru că, în final, singura salvare de sub dictatura lui EU e întoarcerea la TU, la celălalt, la relație, la modestia de a ști că nu ești centrul universului, și nici măcar buricul pământului. Poate cǎ, într-o zi, vom descoperi cǎ a fi om nu înseamnǎ sǎ strălucești, ci sǎ luminezi fǎrǎ zgomot. Pânǎ atunci însǎ, nu Dumnezeu e cel exilat din lume, ci noi înșine, exilați din propria noastră umanitate.