Amintirile lui David Croitor: Nihăilă (partea a treia)

Primele două părți din poveste: partea întâi și partea a doua

Acum având totul pus la punct, cel puțin teoretic, mai rămânea prinderea efectivă a broaştelor. Metode erau, sau dacă nu erau inventam noi, după caz. De pildă, mi-aduc aminte că de câte ori prindeam peşte pe Şomuz, când aruncam undiţa, pluta rămânea afară plutind pe apă, iar când mi-era lumea mai dragă, aşteptând ca vreun porcuşor sau vreun caras s-o mişte, mă trezeam cu câte un broscoi ivit de prin rogozul de sub mal, înotând uşor şi îndreptându-se către plută.

Nici nu ajungea bine lângă ea şi haț, o înşfăca în gură, după care dădea să fugă, însă eu trăgeam nervos de coada undiţei şi broasca dădea drumul plutei. E adevărat că atunci mă supăra grozav treaba asta, însă acum era altceva. M-am gândit să fac un cârlig din cui de draniţă, să-l leg cu sfoară, iar în cârlig să pun o floare de trifoi alb, apoi să arunc trifoiul cu cârlig cu tot pe apă şi să aştept.

Asta am şi făcut, şi rezultatele au fost pe măsură, deoarece trifoiul se pare că era mai apetisant decât pluta, Aşadar, aruncam trifoiul, broasca venea încet spre floare, o apuca cu nădejde şi dădea să fugă, numai că eu în acel moment trăgeam cu putere, iar cârligul ascuţit i se înfigea în gură. Trăgeam undita pe mal, luăm broasca din cârlig şi o băgam într-o traistă.

Când umpleam mai bine de jumate de traista, îl fluieram pe Bârlea, care „pescuia” oleacă mai la deal, ascuns după o tufă ca să nu-l zărească broaştele, şi-i spuneam că trebuie să mergem să predăm marfa şi să luăm banii. Nu aveam cântar, însă aşa, la ochi, ne dădeam seama că am prins fiecare cel puţin un kil, deci asta ar fi însemnat şase lei de căciulă, ceea ce oricum era mai mult decât puteam visa noi.

Trebuia să ducem broaştele la Nihăilă cât erau vii, de aceea nu aşteptam să umplem traista, adică, cu alte cuvinte, ţineam şi noi la calitate, adică puţin şi bun. Odată ajunşi la Nihăila, intram într-o cameră unde avea un cântar hodorogit şi mult prea mare pentru a cântări câteva amărâte de broaşte, dar, în fine, nu conta până la urmă, aşa că puneam pe rând traista cu marfa pe cântar, iar Nihăilă potrivea nişte greutăţi până ce credea el că-i în regulă, apoi ne spunea fiecăruia, după ce nota şi pe un caiet, ai juma de kil, deci ia de aici trei lei! Cum juma de kil, bade Nihăilă, matale nu vezi câtă greutate-i aici?

Ce greutate, băi, broaştele au burţile pline cu mâncare, asta nu se pune, deci trebuie s-o trec la scădere, nu-i corect? Ştiu eu ce să zic, mai bine tac şi iau banii, mă gândesc în sinea mea cam dezumflat, nutrind speranţa că data viitoare o să aduc dublu, adică cel puţin două kile, ca să aibă Nihăilă de unde scădea. Până la urmă am înghiţit găluşca şi am luat cei trei lei. La fel a luat şi Bârlea.

Cu banii la teşcherea şi cu burţile goale am pornit ață întinsă spre „comperativa” .Când ne-a văzut badea Vasile ne-a şi luat la rost că ce mişunăm pe acilea, noi n-avem treabă de umblăm dezlegaţi ziua în amiaza mare? Ba da, nea Vasile, nu umblăm aşa de-an droanga cum spui matale, noi suntem cu treabă şi încă treabă mare, de nu ne mai vedem capul, însă acum ne-a lovit o foame cumplită şi trebuie s-o ostoim degrabă, aşa că uite aici câte trei lei de căciulă, ia-i matale şi dă-ne biscuiţi de ei.

Nea Vasile i-a luat, s-a uitat atent la ei, i-a pus într-un sertar, după care scos o cutie mare de carton şi din ea ne-a numărat fiecăruia câte 24 de biscuiţi, dintre care unii erau doar pe jumate, dar n-am mai făcut scandal, i-am luat, i-am înfundat prin buzunare şi am pornit spre răchitele din bahnă, unde urma să înceapă sărbătoarea şi chiolhanul.

În drum spre culcuşul din răchită am trecut şi pe la vacă şi am mutat-o la câţiva metri mai încolo, la iarbă proaspătă. Apoi ne-am urcat fiecare în răchita lui, ne-am scos biscuiţii din buzunare şi i-am aşezat la îndemână, după care ne-am întins boiereşte şi am început a ronţăi. Culcuşul era bine ascuns şi umbrit de frunze, aşa că mai bine nici că putea fi. Mâncam biscuiţi cu mere.

Mâncatul biscuiţilor era o adevărată artă, în sensul că prima dată luam şi ronţăiam zimţii de pe margine, apoi după ce toţi rămâneau fără zimţi, treceam la faza următoare, care consta în ruperea biscuitului în jumătate, asta pentru a avea impresia că deşi mănânc din ei, încă rămân destui. La opt biscuiţi mâncam un măr. Cam vreun ceas dura toată treaba asta, adică servitul mesei în copac. După ce rădeam totul, ne întindeam ca motanii, ne lungeam şi ne răscăbăiam până ce ne lua somnul.

Seara, înainte de apusul soarelui, ne trezeam din instinct, coboram, luam vaca de lanţ şi mă duceam acasă. În dreptul uliţei lui Nihăilă, mă despărţeam de Bârlea, pentru că el se ducea la bunici. A doua zi ne întâlneam iarăşi şi o luăm de la capăt. Totul mergea strună cu excepţia faptului că broaştele au început să se rărească, şi asta nu pentru că le-am fi prins noi pe toate, ci pentru faptul că au aflat şi alţii de această afacere şi pe unde te uitai vedeai câte doi, trei băieţi, uneori chiar şi fete, dar şi oameni în toată firea, toţi cu plase în mână, alergând după broaşte pe malurile Șomuzului.

De prins nu prea prindeau, pentru că n-aveau metoda noastră, însă făceau şi mai rău, speriau broaştele aşa de tare încât bietele de ele nu mai îndrăzneau să se arate la față. Aşadar a trebuit să abandonăm prinderea lor cu undiţă şi să trecem la alte metode. Broaştele se puteau prinde cu coșarca, cu crâsnicul, cu sacul de prins peşte sau, în ultimă instanţă, cu mâna. Cum nu aveam niciunul din instrumentele enumerate mai sus, am decis în unanimitate, adică eu şi Bârlea, să schimbăm macazul şi să trecem la prins broaşte cu mâna.

Ştiam deja cum se face pentru că nu era prima dată, mai făcusem asta mai demult, dar nu la scară mare, ci numai ca să ne distrăm. Uneori, prindeam broaşte, le legam cu aţă şi le scufundam în parau pentru a prinde raci, pentru că a fost o perioadă în care tot omul din sat umbla după raci. Raci erau cu milioanele, numai eu cred că am prins câţiva saci. Colcăia Şomuzul de raci şi o vreme tot satul a mâncat numai raci, încât cel puţin eu nu mai vreau să văd rac în faţa ochilor.

Având pe umeri traista din dotare şi înarmaţi cu răbdare, am plecat la prins broaşte cu mâna. Am ales pentru asta un sanţ nu prea adânc şi cu apă mai puţină. Şanţul care tăia în două bahna satului ni s-a părut tocmai bun pentru ceea ce aveam de făcut, în sensul că nu era lat, iar pe margini, adică lângă maluri, era crescut mult rogoz, ceea ce însemna că broaştele aveau unde se ascunde, iar unde se ascundeau ele acolo le căutam noi. Şanţul nu era cine ştie ce lung, dacă avea o sută de metri.

Bârlea a început lucrarea dintr-un capăt, iar eu din celălalt. Cu fața unul către altul, am început a scormoni pe sub maluri, înaintând spre mijloc,unde urma să ne întâlnim cu traistele pline de marfă. Băgam mâinile până la cot şi chiar până la umăr prin mâl, pe sub rădăcini, prin rogoz, nu lăsăm niciun centimetru nescociorât, astfel încât rezultatele au început să apară. Primul care a pus gabja pe o broască am fost eu.
În momentul în care am dibuit-o, am strâns-o bine între degete, am scos-o din mâl, am ridicat-o deasupra capului şi am strigat cât am putut ca să mă audă Bârlea: fii atent aici la meseriașu, am prins un broscalete! Apoi deschideam traista şi îi dădeam drumul înăuntru, după care continuam treaba. Nu dura mai mult de câteva minute şi mai găbjeam un broscoi cât opinca, şi iarăşi strigam cât puteam: încă un broscalete, băi, băiete!

Din partea cealaltă a început şi Bârlea să strige: mamă, l-am prins, uite aici babanosu! După ce am cotrobăit bine peste tot am umplut cam jumătate de traistă, la fel şi Bârlea, aşadar ne puteam declara mulţumiţi de rezultat. Eu am dat să ies din sanţ, deşi îmi era greu pentru că mă afundasem în mâl până peste genunchi, când parcă am zărit că într-un ochi de apă stătută se zbate ceva.

Atunci m-am aplecat şi spre bucuria mea încă un broscalete a ajuns în traistă. Bârlea, ca să nu se lase mai prejos, deşi insistam că e vreme să plecăm, s-a încăpăţânat să prindă „ultimul broscalete”, aşa că a început să scormonească cu râvnă sub o tufă de loză care crescuse direct din apă. A băgat mâna până la umăr printre rădăcini, a stat aşa înţepenit într-o poziţie ciudată destul de mult, până când într-un târziu deodată s-a smucit, a tras mâna afară, a ridicat-o şi a strigat cât a putut: ultimul broscalete şi cel mai baban din lume!

N-a apucat însă bine să-şi termine strigătul de bucurie că deodată l-am văzut cum se schimbă la față şi începe a urla din toţi rărunchii: aoleu, aoleu mamaă! de ziceai că l-a tăiat cineva. Când mă uit mai bine la el, Bârlea ţinea în mână un ditamai guzanul de apă, negru şi mare cât un bocanc. I-am strigat să-l azvârlă jos, dar el plângea şi zicea că nu poate, că guzanul s-a lipit de mână.

Flutura mâna prin aer şi şobolanul nu dădea semne că ar vrea să se desprindă, de aceea i-am strigat lui Bârlea să-l trântească de pământ, ceea ce a şi făcut imediat. A izbit mâna cu putere de un pietroi de pe mal şi de abia atunci guzanul s-a desprins, rămânând lat. Când ne-am uitat mai bine am observat ca dihania avea doi dinţi lungi de vreun centimetru, dacă nu şi mai bine, scoşi în afară şi ascuţiţi a boalei, astfel încât nu a fost greu să şi-i înfigă în degetul lui Bârlea şi să rămână fixat acolo.

După ce a scăpat de şobolan, Bârlea s-a oprit din plâns, ba chiar a început să râdă, după care şi-a băgat degetul în gură a supt sângele care curgea, l-a scuipat jos, apoi a luat nişte lut galben şi-a înfăşurat degetul şi gata, era ca nou. Ne-am luat traistele pe umăr şi am pornit hotărâţi spre Nihăilă ca să ne luăm banii pe marfă. Când am ajuns acolo, în camera cu cântarul am mai văzut încă doi oameni care aduseseră şi ei broaşte la vânzare, dar nu o traistă sau două, ci doi saci, mai bine zis doi țuhali în toată regula.

Cred că nu mă înşel dacă spun că aveau pe puţin două sute de kile de broaşte, asta aşa, la o primă estimare din ochi. Cei doi oameni era uncheşii mei, verii lui tata, care erau renumiţi în prinderea peştelui cu sacul. Acum au folosit metoda la prins broaşte şi rezultatele au fost pe măsură. Când m-au văzut uncheşii au vorbit cu Nihăilă să ne cântărească noua prima dată ce avem, ca să nu ne țină acolo, deoarece ei aveau multă marfă, iar cântarul era mic şi ar fi durat prea mult ca să aşteptăm.

Aşadar, Nihăilă, înţelegător ca niciodată, ne-a cântărit traistele şi tot trei lei a zis că ne dă, lucru cu care deja eram obişnuiţi, aşa că nu am mai obiectat. După cântărire, fiindcă era foarte ocupat cu cei doi clienţi, ne-a spus să mergem noi în șură şi să deșertăm broaştele unde le pusesem şi pe celelalte, apoi să venim să ne luăm banii.

Am deschis poarta la sură, am intrat înăuntru şi ne-am apropiat de prima cușcă ca să vărsăm broscaletul. Cuştile unde stăteau broaştele erau făcute din plasă cu ochiuri, erau lungi cam de doi metri, late cam de un metru şi înalte cam de jumătate de metru. Pe fundul cuştilor erau nişte tăvi mari cu apă unde se mai scăldau broaştele când prindeau loc. În fiecare cuşcă erau mii de broaşte, astfel încât stăteau unele peste altele, se agitau, mişunau de colo, colo, şi orăcăiau de te luau spaimele.

Fiecare cuşcă avea o uşiţă deasupra şi încă una într-o laterală. Pe uşa de sus se puneau broaştele înăuntru, iar pe cea laterală se scoteau atunci când erau transferate în maşina specială adusă de italieni, pentru că broaştele erau trimise în Italia. Bârlea şi-a ales o cuşcă şi pentru că nu ştia să deschidă uşiţa de sus, a deschis-o pe cea de jos, ca să pună broaştele.

Până să scoată el broaştele din traistă, cele din cuşcă, lihnite de foame şi însetate, au dat năvală afară, astfel încât Bârlea s-a văzut depăşit de situaţie. Asaltat de zeci de broaşte care săreau de colo colo, unele nimerind pe picioare, de ţi-era şi groază, Bârlea a părăsit cuşca şi s-a îndreptat spre alta, ca să resolve problema, însă lucrurile s-au petrecut la fel. Broaştele erau de nestăpânit. Văzând că nu se poate descurca, am lăsat cuşca mea, uitând portiţa deschisă, şi am sărit ca să-l ajut.

Mare lucru nu am reuşit, deoarece toată aria şurii s-a umplut de broaşte în câteva minute, unele au început să se urce pe bârne, altele au ieşit în ogradă, altele țopăiau ca zăludele de colo, colo, astfel încât ne-am dat seama că nu mai putem face nimic, deoarece lucrurile scăpaseră de sub control.

Fiindcă eu strigam la Bârlea şi Bârlea la mine, fiind cuprinşi de panică, iar broaştele făceau şi ele un zgomot îngrozitor, Nihăilă a ieşit afară ca să afle care-i treaba cu hărmălaia asta. Când a văzut prăpădul şi-a pus mâinile în cap şi a început să strige la noi să strângem broaştele şi să le băgăm imediat la loc. Noi chiar asta făceam, dar fără niciun rezultat, deoarece cu fiecare minut scurs tot mai multe broaşte au început să invadeze curtea. Unele, mai isteţe, au ieşit deja printre lețurile gardului şi au pornit-o spre grădină.

Alergam ca bezmeticii, şi cum reuşeam să prindem o broască, scăpam două, atât erau de alunecoase. Nihăilă înjura de mama focului că l-am ruinat şi l-am calicit pe viață, însă n-avea timp să ne ia la bătaie fiindcă era prins cu adunatul broaştelor, ca şi noi, de altfel. Am alergat aşa preţ de vreo zece minute, timp în care broaştele s-au răsfirat prin grădinile oamenilor, printre straturile de ceapă şi usturoi, iar noi alergând după ele călcam totul în picioare, ceea ce a făcut ca una din vecine, auzind hotrocolul, să iasă după noi cu ciomagul.

N-am mai avut timp să-i explicăm care-i de fapt situaţia, pentru că nu mai avea niciun rost, aşadar singurul lucru bun pe care l-am mai putut face a fost să fugim cât mai repede şi cât mai departe de locul faptei. Am şters-o imediat, am sărit nişte garduri, am trecut Şomuzul şi ne-am dus în mare grabă spre răchitele noastre. De data asta cu mâinile goale, fără biscuiţi, pentru că cine ar mai fi avut curajul să se ducă la Nihailă să-i ceară cei trei lei pe care ni-i datora.

Încă tremurând de spaimă, dar bucuroşi că am scăpat cu zile, eu m-am uitat la Bârlea şi Bârlea la mine, apoi am început să râdem în hohote de Nihăilă. Se vede că Dumnezeu făcuse dreptate şi ne-a răzbunat pentru toţi banii pe care ni i-a reţinut ca scădere.