Amintirile lui David Croitor: Nihăilă (partea a doua)

După mai multe zile de umblat brambura prin sat, fără niciun rost precis, am început să trăiesc, la început mai slab, dar apoi mai puternic, sentimentul că vacanţa se duce, de câştigat bani n-am câştigat, alt lucru important n-am făcut, de citit nu citisem mai nimic, ce să zic, mai pe scurt o vacanţă ratată din toate punctele de vedere.

Singurul lucru pe care totuşi îl făceam zi de zi era mersul cu vacă pe bahna satului, însă treaba asta nu-mi dădea nicio satisfacţie, practic eu nu mă alegeam cu nimic, însă trebuia s-o fac pentru că n-aveam încotro. Tata mi-a spus clar din capul locului că dacă nu merg cu vaca, nu-i nimic, o dă la cireadă, iar eu o să trebuiască să merg la prăşit cu bunica, ceea ce din punctul meu de vedere ar fi fost o nenorocire capitală, şi asta nu numai pentru că aş fi fost nevoit să mă scol cu noaptea în cap zi după zi, dar ar fi trebuit s-o suport şi pe bunica trăncănind ca o meliţă stricată în spatele meu.

La prăşit bunica mă punea pe rândul alăturat, întotdeauna în faţa ei, spunându-mi că trebuie să mă aibă sub ochi, să vadă de aproape ce fac, că nu cumva să tai cu sapa păpuşoiul la rând, aşa cum am făcut când am prăşit pentru prima oară, asta hăt demult, cu aproape un an în urmă, prin clasa a patra cred. Ori acum situaţia e cu totul alta, sunt deja în clasa a cincea, adică am şi eu personalitatea mea, nu mai stau eu să mă frece bunica la melodie după cum i se năzare ei. În fine, deci, din aceste două rele, l-am ales pe cel mai mic, adică să merg cu vaca.

Măcar acolo eram de capul meu, nu mă mai toca nimeni la creier, deşi uneori mai aveam surpriza neplăcută de a mă trezi cu tata în control, însă eu fiind deja om cu mare experienţă în păscutul vacii, rareori mă prindea pe picior greşit. Aşadar, iată-mă iarăşi, la fel ca în toate celelalte zile, bătând barbunca pe uliţele satului, după ce mai întâi priponisem bine vaca pe bahnă, ca să fiu sigur că pot să umblu pe unde vreau fără grija ei.

După ce am dat un ocol pe lângă dealul Moldovei, suindu-mă chiar şi pe vârf, ca să pot vedea până la Tolva Mare, am trecut puntea peste Şomuz şi am luat-o din nou spre uliţa lui Nihăilă, în speranţa că poate, cine ştie, voi da peste un anunţ nou cu cine ştie ce lucru de achiziţionat. Mergeam repejor, aproape că alergam, nerăbdător să ajung în faţa porţii ca să pot citi pe carton noutatea, deşi eram convins că nu va fi nimic nou, voi vedea tot ceea ce am văzut şi ieri şi alaltăieri, adică anunţul acela cu buruieni uscate, ceea ce pe mine nu mă mai interesa.

Până să ajung la poarta lui Nihăilă, în drumul meu, m-am întâlnit cu Mitriță Turneac sau Mitristurneac, cum îi spunea lumea, care pesemne că, nemaiputând de grija mea, m-a luat la rost că unde fug aşa de parcă au dat hunii, iar eu i-am răspuns sec, după cum m-a învăţat moşu Leonte din înţelepciunea lui, că alerg după ziua de ieri.

Când a auzit Mitristurneac răspunsul meu, odată s-a răstit la mine şi era gata, gata să-mi dea vreo două, numai că eu am şi părăsit zona periculoasă, astfel ca omul atât mi-a mai putut face, a dat a lehamite din mână şi mi-a zis în faţă neruşinatul şi prostul dracului, după care şi-a văzut de ale lui. La fel am făcut şi eu, mi-am continuat drumul, intrând deja pe uliţa care, aşa cum am spus, urca pieptiş spre Tălălău. Am trecut subtil pe lângă casa lui Ciorcan şi m-am apropiat uşurel de poarta lui Nihăilă.

La început n-am sesizat nimic nou, însă cu cât m-am apropiat am observat că în locul cartonului bătut cu cuie se găsea o bucată de pefeleu pe care scria mare de tot: ACHIZIȚII BROAŞTE VERZI ŞI RACATEȚI 6 LEI KG. M-am uitat de câteva ori, m-am apropiat, apoi m-am dat la distantă că era să şi cad în şanţ, am citit cu mare atenţie şi interes, după care mi-am luat inima în dinţi, am deschis poarta şi am intrat ca să-l întreb direct pe Nihăilă dacă-i drept ce scrie acolo pe placaj sau fentează lumea, ca să râdă de oameni, cum a mai făcut şi altădată.

După ce i-am zis bună ziua, aşa cum m-a învăţat la şcoală, cu oarecare tremur în glas l-am întrebat tot ceea ce voiam să ştiu, intrând chiar şi în detalii. Spre surprinderea mea, Nihăilă era bine dispus, aşa că mi-a dat totul ca pe tavă, adică mi-a spus că pot să aduc broaşte la el cât pot de multe, cu condiţia să fie din acelea verzi sau racateţi, adică un fel de broaşte cafenii cu pielea sidefie. Mi-a mai precizat să nu cumva să îndrăznesc să intru în ograda lui cu broaşte râioase sau din cele negre cu dungi roşii pe la bot, că nu mai pup un leu de la el.

Am notat în minte tot ceea ce mi-a zis, i-am spus rămâi sănătos, cum m-a învăţat bunica că se zice la plecare, după care, bucuros la culme, burduşit de planuri mari şi visuri pe măsură, am plecat în grabă spre bahna satului, ca să mut vaca oleacă mai încolo, la iarbă proaspătă, vorba aia, dacă-i bucurie, apoi să fie la toată lumea.

După ce am mutat vaca şi am priponit-o temeinic, am trecut iarăşi puntea peste Şomuz în căutarea cuiva căruia să-i împărtăşesc marea bucurie care a năvălit peste mine, şi anume să-i povestesc despre treaba cu broaştele şi afacerea care derivă din asta. Nici n-am trecut bine pârâul, că spre surprinderea mea, la vreo cinzeci de metri, lângă casa lu’ Rusanda Mașcului, pe cine crezi că văd? Pe Bârlea, prietenul meu de anul trecut, în carne şi oase, mai mult în oase, dacă e să fiu corect.

Bârlea era un băiat de vreo zece, unşpe ani, desculţ, slăbănog şi rupt în fund, mâzgălit peste tot cu glod şi uns pe la gură cu resturi de mămăligă şi chișleac. Bârlea nu era din Liteni, era din Zăhăreşti, însă venea vara în vacanţe la noi în sat şi stătea la Tălălău şi Dacina lu Hanzâc, fiindcă era nepotul lor. Bârlea mai avea un frate mai mare pe care nu-mi amintesc cum îl chema, dar lumea îi spunea Fâșci. Porecla i se potrivea de minune dacă punem la socoteala că toată ziua era într-o continuă alergare, iute ca prâsnelul, îl vedeai când aici, când dincolo, ceea ce în limba satului însemna fâșci încolo, fâșci încoace, şi aşa i-a rămas numele.

Eu aveam să-l cunosc personal pe la 13 ani, pe vremea când Fasci avea puţin peste 20 de ani. Mai devreme n-am avut cum să-l cunosc deoarece nu apăruse prin sat, el fiind plecat la puşcărie, pentru că l-a prins jâtariu la furat porumb. De fapt n-a furat mare lucru, a luat şi el din lanul colectivului câţiva ciucălăi de păpușoi în lapte pentru fript pe jar, că-i era poftă, aşa a mărturisit, dar legea e lege şi iată că omul a făcut doi ani de puşcărie ca popa.

După ce s-a întors de la ‘studii’, a lucrat cu tata la tencuit nişte grajduri ale ceapeului, iar tata nu contenea să-l laude că ştie meserie şi e foarte harnic, ceea ce îl făcea pe Fâșci, care se simţea periat de-a binelea, să se laude la rândul său, preţ de o ţigară, spunând, băi nea Gio, păi eu n-am fost de prost la penitenciar, acolo se învaţă meserie, nu glumă.

Eu auzind discuţia, pentru că eram salahor la ambii meseriaşi, adică Fâșci şi tata, deşi aveam doar 13 ani şi ceva, am fost foarte interesat de faptul că Fâșci a învăţat aşa de bine să tencuiască, încât l-am rugat pe tata ca după ce termin clasa a opta, fiindcă tot învăţ bine şi am luat şi premiu, să mă dea şi pe mine la penitenciar să învăţ meserie. Tata nu mi-a răspuns pentru că îi era târşală de Fâșci care era de față, dar Fâşci, fâșneț de felul lui, imediat mi-a dat şi răspunsul: păi, măi Davide, pentru ca să poţi intra la penitenciar nu-ţi trebuie şcoală, trebuie doar să-i dai la unu’ în cap şi eşti admis pe loc, ba încă ai asigurate transportul şi mâncarea.

Ascultând cu atenţie peroraţia lui Fâșci, nu ştiam dacă vorbeşte serios sau nu, şi nici nu mi-am dat seama până ce tata a început să râdă spunându-i lui Fâşci să nu mă mai înveţe prostii. Fâşci m-a lăsat în treaba mea, însă eu continuam să fiu curios din cale afară, aşa că acasă l-am întrebat pe tata ce este penitenciarul şi cum se poate ajunge acolo, la care tata mi-a spus direct ca penitenciarul e puşcărie în toată regula, aşa că aş face bine să nu-mi mai bat capul cu prostii.

Acum, fiindcă am lămurit treaba cu Fâşci, revin la Bârlea, pentru că despre el este vorba în rândurile care urmează. Pe Bârlea îl chema de fapt Ion, însă lumea rea râdea de el zicându-i Bârlea în batjocură, şi asta pentru că era vai de mama lui, deşi din câte mi-a spus nici mamă nu avea. El trăia, sau mai bine zis îşi târa zilele în Zăhăreşti împreună cu tată-su şi o mamă vitregă, mamă care îl cam snopea în bătaie de câte ori îl vedea în faţa ochilor. De aceea bietul copil, de cum venea vacanţa de vară, o şi lua pe jos peste fânaț, trecea Șomuzul şi apoi în pas alergător tăia lunca şi într-o oră era la Liteni.

Venea la bunici, cum s-ar spune în lumea bună, dar el, săracul, numai de bunici ca lumea nu avea parte. Tălălău era mai tot timpul afumat şi supărat pe viață, iar Dacina nu era cu toate acasă, având mintea plecată cu roata, astfel ca bietul Bârlea era mai mult pe drumuri, sau mai exact bătea barbunca cât era ziua de lungă pe bahna satului, acolo unde erau toţi băieţii adunaţi cu vacile sau dacă nu, la scăldat. Cum apărea Bârlea în peisaj, cum era luat la unşpe metri de către cei mai mari, toată lumea făcea băşcălie de el,zicând, uite-l, bă, şi pe Bârlog, ce moacă are, ce figură de bidon turtit şi-a tras omul, iar el ce să zică, răbda şi înghiţea totul pe nemestecate, numai să fie şi el primit în gaşcă.

După câteva zile în care am râs şi eu de Bârlea, asta numai ca să nu fac notă discordantă faţă de ceilalţi, care şi aşa mai mult mă tolerau pe lângă ei deoarece le păzeam şi lor vacile, nu ştiu cum s-a făcut, dar a început să mi se facă milă de el. Fără să vreau m-am pus în locul lui, nici nu era greu, pentru că eram cam la fel de înalt şi de „gras” ca şi el, de mi se puteau număra coastele, şi am început să am un soi de sentiment de duioşie prietenoasă care mai târziu s-a transformat într-o prietenie duioasă şi trainică.

Asemănările dintre mine şi Bârlea erau mari, amândoi nu făceam parte din categoria persoanelor importante şi şmechere de pe bahnă, el pentru că era sărac, iar eu pentru că nu-l puteam zice pe „r” şi aveam şi un semn la buza de sus, ceea ce făcea hazul tuturor. Băieţii din gașcă îmi puseseră o grămadă de porecle din cauza lui „r”, astfel că o vreme mi-au zis‚ „bleoască”, de la broască. În fine, nici eu şi nici Bârlea nu aveam pretenţia că am fi cineva, ne cunoşteam lungul nasului, ştiind că niciodată nu ne vom putea ridica la nivelul lui Costică a lui Ciorcan, al lui Gramânță sau al lui Nihai a lu’ Labuț. De aceea nici nu mi-a trebuit multă vreme ca să-mi dau seama că eu şi cu Bârlea suntem cam în plus pe acolo, aşa că ne-am hotărât noi doi să ne căutăm de lucru în altă parte.

Am plecat de pe bahna satului, am trecut Șomuzul spre Dealul Moldovei, am luat-o în jos spre Truman şi ne-am oprit aproape de hulboană, într-un loc unde erau multe răchiţi foarte bătrâne şi mari. Acolo, după ce am studiat locul, ne-am ales fiecare câte o răchita şi ne-am făcut culcuş. Toată vara am dus-o ca boierii. Păcat însă că pe nesimţite venise toamna, eu a trebuit să mă duc la şcoală, iar Bârlea să se întoarcă la Zahareşti.

Acum, după fix un an de zile, iată-l din nou pe Bârlea în faţa mea la câţiva metri. Mă îndrept grăbit spre el, îi spun „Salut, Ioane, ce mai faci, ai venit iar la bătrânii tăi, sau eşti doar în trecere prin sat?” Bârlea îmi răspunde, bucuros de întâlnire, că a venit să stea până la toamnă, când începe şcoala, asta bineînţeles dacă pe Tălălău nu-l apucă damblalele şi-l alungă acasă.

După ce schimbăm câteva cuvinte, îl întreb dacă a mâncat ceva, el îmi răspunde că da, a mâncat ieri pe vremea asta, după care zâmbeşte amar, ştiind bine că la bătrânii lui nu va găsi masă întinsă, aşa că va trebui să se descurce tot pe cont propriu, ca de obicei. Înţelegând care-i situaţia, scot din buzunarul de la pantaloni, din rezerva mea strategică, două mere şi doi biscuiţi. I-am întins marfa, iar Bârlea, cu ochii, sticlindu-i de foame a apucat-o cu amândouă mâinile şi a început să bage puternic la ghiozdan mere cu biscuiţi deodată.

În câteva minute, după ce a ras şi ultima firmitură, Bârlea parcă devenise alt om, era mai vesel şi pus pe şotii, astfel încât m-a întrebat cum mai merge treaba pe aici, ce mai învârt şi cum mă descurc. I-am povestit în detaliu despre afacerea mea cu trifoi roşu, despre cum am dat rateu în domeniu, iar acum sunt croit pe fapte mari, mai ales că am descoperit o afacere şi mai grozavă decât tot ce a fost până acum. În timp ce-i povesteam, lui Bârlea i se măreau pupilele de curiozitate, aşa că m-a rugat să-i spun mai în amănunt despre ce-i vorba. Atunci, l-am chemat pe malul Şomuzului, unde, la umbra unei răchite, ne-am aşezat pe mal, cu picioarele în apă, după care am început să-i povestesc despre afacerea cu broaştele. Bârlea era numai urechi, savura fiecare cuvinţel pe care i-l spuneam.

I-am spus deci cum stă treaba cu broaştele, cât dă Nihăila pe kil şi mai ales am punctat faptul că putem să-i ducem câte broaşte vrem noi, nu există nicio limită. La auzul acestor veşti deosebit de importante Bârlea mi-a zis că ar fi bine să ţinem totul secret, să nu mai spunem nimănui, astfel încât să prindem noi toate broaştele din Şomuz şi din balta de pe bahnă.

Că bine zici, măi Ioane, ai mare dreptate, trebuie să nu răsufle nimic, altfel ne putem trezi că năvăleşte lumea şi ne ia tot broscaletul! Mulţumit de faptul că eram nu numai pricepuţi în afaceri, dar şi deştepţi la culme, m-am gândit că ar trebui să facem cumva şi să smulgem placajul de pe poarta lui Nihăilă, asta ca să nu mai afle nimeni. Chiar în seara aceea, imediat ce s-a lăsat întunericul, am fost împreună cu Bârlea şi am rupt placajul şi l-am zvârlit în pârâu.

A doua zi, încă de dimineaţă, ne-am întâlnit. Am priponit bine vaca, după care am plecat la vechile răchiţi să vedem dacă culcuşurile făcute cu un an în urmă mai sunt acolo. Spre bucuria noastră, le-am găsit, e adevărat, nu mai erau la fel, dar le-am reparat ca lumea, ba chiar ne-am şi extins pe alte crengi, făcându-ne două paturi gospodăreşti, lungi încât puteam să stăm întinşi. Dintr-o căpiţă de pe bahnă am fost şi am furat două sarcini de fân, astfel că ne-am făcut şi două strujacuri pe cinste.

Acum, că totul era gata, culcuşurile erau pregătite şi bine tupilate printre frunze, încât nimeni nu şi-ar fi dat seama, singura problemă mai rămânea ce-o să ronţăim noi cât îi ziua de lungă. De obicei mâncam biscuiţi şi mere. Mere găseam foarte uşor, pentru că pe lângă garduri erau meri bătrâni ale căror crengi se aplecau până la jumatea drumului, aşa că trebuia doar să arunci cu câteva pietre şi din ce cădea îţi umpleai sânul. Cât despre biscuiţi, aceştia nu se găseau decât la „comperativă”, iar pentru asta trebuiau bani.

Badea Vasile a lui Petrea lui Iftenie, bărbatul lu lelea Ţoliţa, era vânzător la tejgheaua cu alimente, aşa că la el trebuia să mergem să luăm biscuiţi. De un leu badea Vasile ne dădea opt biscuiţi, asta era lege, nici mai mult nici mai puţin, fix opt.