Amintirile lui David Croitor: aventurile și isprăvile milițianului Costică

„Cotidiene dornene”, partea a II-a. Prima parte poate fi citită aici.

Expert în ceapă, barabule şi halva ucraineană

Aşadar, Costică şi-a schimbat nu numai look-ul, ci şi năravul. Grevat de responsabilităţi şi pătruns de simţul datoriei până-n măduva oaselor, Costică deveni în câteva zile un alt om. Aproape că nu-l recunoşteai, atât de mare fusese schimbarea. Cu cascheta uşor într-o parte, cu mapa tixită de acte şi borderouri, cu călcătura uşor legănată, privit din spate jurai că-i „organ” în toată regula.

Şi chiar era, dovadă că într-un din zile l-am surprins prin piaţă trecând de la tarabă la tarabă, zicând politicos „Bună ziua!”, după care se prezenta şi cerea actele. Mai în glumă, mai în serios, oamenii scoteau de prin buzunare fel şi fel de hârtii şi cartoane pe care Costică le analiza atent în virtutea legilor în vigoare, le bifa şi la urmă, tot politicos din cale afară, punea câte o amendă nu pentru că ar fi găsit cine ştie ce nereguli, ci mai mult ca să nu-şi iasă din mână. La urma urmei, spunea Costică, motivându-şi atitudinea uşor severă, un miliţian serios şi profesionist este cel care are la activ cele mai multe amenzi.

După un exerciţiu de vreo două, trei săptămâni de controale şi amenzi, Costică deveni expert în ceapă, barabule şi halva ucraineană. Dacă n-ar fi avut ceva probleme cu „cuantumu”, puteai jura că Costică este agentul numărul unu al Primăriei, atât de bine şi conştiincios îşi făcea treaba.

Dar cum o faptă bună nu rămâne niciodată nepedepsită, succesul lui Costică începu să bată la ochi, astfel că în scurt timp deveni victimă invidiei celor „mari” şi tari. Unii dintre barosani începuseră să-l perceapă pe Costică că pe un fel de DNA local şi ca atare au început să treacă la măsuri severe, aducându-i acuzaţii nedrepte precum că ar fi aplicat prea temeinic legea, ceea ce la noi în urbe, se ştie din moşi strămoşi că asta înseamnă abuz de putere. În consecinţă s-a ajuns la concluzia că Costică a devenit inamicul public numărul unu, iar ca urmare după un vot în unanimitate Costică fu retrogradat şi trimis la munca de jos.

Ceferist de primă clasă

Ceea ce pentru alţii ar fi fost un şoc pentru Costică n-a însemnat mare lucru, aşa că toată tărăşenia fu primită cu calm şi demnitate, ba chiar mai mult şi-a zis în sinea lui că „orice şut în fund nu-i decât un pas înainte”. Pe de altă parte, Costică era învăţat cu necazul de mic, era călit ca oţelul şi oricât ar fi căutat să-l frângă sau să-l îndoaie viaţa, el îşi revenea de urgenţă şi-n câteva clipe era iarăşi drept ca lumânarea, gata s-o ia de la capăt.

Când toţi aşteptau să vadă marea prăbuşire a lui Costică, lucrurile au luat o întorsătură favorabilă pentru el, astfel că într-una din puţinele zile însorite ale Dornei, l-am zărit pe Costică pe peronul gării, îmbrăcat în uniformă de ceferist. Cu alte cuvinte, Costică a căzut din nou în picioare, era şef de gară, deci muncă de răspundere în toată regula. Însă întotdeauna cei buni sunt loviţi de ghinion, asta e una din regulile nescrise ale vieţii, regulă care n-a făcut excepţie nici când a fost vorba de noul şef de gară.

Era, aşa cum v-am spus, o zi cu soare arzător, peronul frigea, apele curgeau de pe călători, iar trenul de Cluj tocmai îşi făcuse apariţia şi oprise la linia întâi, de fapt singura linie. Pentru că trenul staţiona în gară cam cinci minute după unii sau şapte după alţii, călătorii au început să coboare în valuri, bulucindu-se cu toţii la ghişeul singurului chioşc cu alimente, apă şi cafea. Pentru că timpul era scurt, iar coada lungă şi groasă, cineva a zărit în sala de aşteptare a gării, care cu greu poate fi numită aşa, dar mă rog, are un automat de cafea şi sucuri, astfel că o parte a cozii s-a mutat la automat.

Oamenii au început să bage bani prin nişte fante înguste, după care apăsau pe nişte butoane şi aşteptau. Aşteptau în zadar, pentru ca automatul numai automat nu era, astfel că mulţimea a început să se răstească la aparatul în discuţie, la început luându-l cu vorbă bună, însă văzând că nu face nimic au început să tăbărască peste el cu mâinile şi picioarele. Au dat în el cât au putut, l-au înjurat şi l-au scuipat, însă automatul a rămas nemişcat, bucuros probabil că îi fentase pe „fraierii” asudaţi şi le halise mălaiul. În timp ce ghişeul şi automatul erau luate cu asalt, dintr-odată, aşa pe nepusă masă, trenul scoate un ţipăt leşinat, după care porneşte agale şi apoi din ce în ce mai rapid către Cluj.

Lumea înspăimântată lasă şi ghişeu şi automat şi buluc pe uşă afară şi fuga după tren. Părea o scenă suprarealistă. Părea doar, însă că era cât se poate de veridică toată situaţia. Până la urmă, oamenii au reuşit cu toţii să urce în tren, unii pe uşi, alţii pe tampoane. Probabil că unii dintre dumneavoastră vă întrebaţi cum a fost posibil aşa ceva. Adică cum a putut să plece trenul aşa, pe neanunţate, cu aproape două minute mai devreme?

Simplu, lucrurile s-au petrecut astfel: Costică, despre care vă spuneam că-l îmbrăcase cineva în ceferist, umblând el halandala pe peron, iar oamenii fiind ocupaţi cu sucurile şi cafeaua, iar mecanicii şi şeful de tren (cel adevărat) fiind, după cum spune lumea, în incinta chioşcului la o cafeluţă, a făcut rost de o paletă galbenă de ceferist. Fluier avea încă de pe vremea când fusese miliţian. Utilat ca la carte, Costică s-a proptit pe peron în fata trenului și a ridicat paleta fluierând în acelaşi timp cu toată puterea.

Mecanicul când l-a văzut şi auzit, a slobozit un şuierat şi valea spre Cluj. Costică îşi făcuse datoria, ba încă reuşise să urnească trenul cu două minute mai devreme, ceea ce nu-i la îndemâna oricui. După ce lucrurile s-au aşezat, au ieşit mecanicii şi şeful de gară din chioşc, l-au prins pe Costică şi i-au dat o mamă de bătaie ca-n filme, astfel încât Costică n-a mai stat niciun minut pe gânduri şi imediat şi-a depus mandatul, aruncând în acelaşi timp cu cascheta de pământ.

Cu diplomatul sub braţ

După acest trist episod, Costică a fost nevoit s-o ia iarăşi de la capăt, astfel încât a prins mai multe funcţii importante, deoarece zilnic îl văd plimbându-se pe pietonalul din centru cu mapa sub braţ. Nu ştiu exact cu ce se ocupă, dar de câte ori mă întâlnesc cu el mă salută respectuos, înclinându-şi puţin capul spre umărul stâng.

Într-o zi l-am găsit făcând cu mâna „la ocazie”, aşa că am oprit şi l-am luat. Pe drum mi-a explicat unde stă, apoi după ce a oftat adânc mi-a spus că nu-şi mai vede capul de treburi, mai ales că şi alegerile bat la uşă. Tare mă mânca limba să-l întreb ce treabă are el cu alegerile, însă mi-a fost frică ca nu cumva să-l provoc să-mi citească cine ştie ce platformă electorală din geanta diplomat pe care o ţinea pe genunchi, fiind nevoit astfel să stau cu el o grămadă de timp, iar eu cu răbdarea sunt la limită.

Oricum, la câte meserii a avut Costică şi mai ales la câtă experienţă are cu oamenii, nu m-ar mira ca la primăvară să candideze, iar dacă o va face, promit să-l votez. Oricum pe altcineva nu văd capabil să scoată oraşul din groapa în care zace de atâţia ani, deci Costică pare ultima şansă. În fine, când am ajuns la locul în care trebuia să coboare, Costică şi-a luat tacticos diplomatul de pe genunchi, mi-a întins mâna şi mi-a mulţumit pentru amabilitate, lucru care mi-a atins coarda cea mai sensibilă a sufletului.

Visul

Ajuns acasă, obosit şi puternic tuşat de atitudinea atât de umană a lui Costică, m-am întins în pat cu faţa-n sus şi mă gândeam la cele petrecute peste zi, mă gândeam şi la Costică, la alegerile care bat la uşă, la noul primar care stă să vină, la transformările pe care le va suferi urbea noastră, la câte şi mai câte, până am adormit. Şi cum somnul n-are niciun rost dacă nu este însoţit măcar de un vis mai acătării, odată cu primele sforăituri am început să visez.

Se făcea că mă plimb prin oraş. Era o seară frumoasă şi liniştită. Se simţea apropierea toamnei. Dinspre parc răzbătea un parfum de trandafir târziu acompaniat la unison de mirosul proaspăt al brazilor. Printre copacii bătrâni şi îngălbeniţi de timp se zărea silueta zveltă a Catedralei, înălţându-şi cu semeţie, dar şi cu smerenie vârful, căutând atingerea cerului. Uneori cobora cerul spre turla Bisericii şi atunci se simţea cum fericirea pune stăpânire pe lume.

Am trecut strada şi am poposit o clipă pe pod. Dedesubt curgea susurând uşor apa Dornei, limpede ca oglinda. Peşti aurii şi argintii se întreceau în salturi aparent mortale, iar păsările care-şi făcuseră cuiburi în sălciile bogate de pe maluri nu conteneau să cânte. Era atâta pace în jur. Seara cobora lin peste oraş, luminile se aprindeau, ferestrele străluceau. Râul Dorna strălucea în lumina blândă a asfinţitului, bărcile, cele cu motor, dar şi cele cu vele fuseseră deja ancorate în portul din stânga podului. Lumea ieşise la plimbare.

Pe cheiul apei oamenii se întâlneau, îşi scoteau graţios pălăriile şi se salutau urându-şi seară plăcută şi noapte liniştită. Tot oraşul era luminat, părea scăldat într-o lumină blândă nicidecum stridentă, totul era armonios. Clădirile de pe malul apei, altădată cenuşii şi triste, au prins culoare, astfel încât în lumina serii păreau nişte tablouri expuse într-o galerie de artă. Oamenii erau veseli şi fericiţi, nimeni nu ducea lipsă de nimic, nu existau neînţelegeri de niciun fel, toţi se aveau ca fraţii, fiecare căutând să-i facă pe plac celuilalt.

Oraşul se mărise mult şi asta pentru că toţi cei plecaţi cândva în străinătate s-au întors acasă. În coasta unui deal se făcuse o parcare imensă, pe mai multe niveluri, astfel încât cu greu ai fi putut găsi vreo maşină parcată pe marginea străzii. Toată lumea era politicoasă, despre vorbe urâte nici pomeneală, politeţea era doamna cea mai respectată de toţi.

La marile magazine, parcările erau numerotate, maşinile aşezate frumos la rând, iar mitocanii care îşi parcau maşina cu botul în uşa de la intrare deveniseră adevărate legende. Nimeni nu intra în faţă la vreo coadă, deşi la drept vorbind cozile erau atât de rare, practic nu existau, însă din când în când spre aducere aminte se mai punea la cale câte o coadă mai mult din considerente istorice. Străzile cele mai înguste aveau cel puţin patru benzi, iar asfaltul arăta ca în baie, curat şi neted ca-n palmă.

Dacă de pildă voiai să cauţi o groapă, aşa, pentru îmbogăţirea cunoştinţelor istorice, nu era chip să găseşti, ba mai mult cuvântul „groapă” dispăruse chiar şi din dicţionar. Era o noapte atât de frumoasă încât ţi-ai fi dorit să nu se mai termine. Oraşul era înţesat de turişti, iar Dorna devenise pe bună dreptate capitală europeană a turismului. Nu era om în lumea asta care să nu-şi dorească să bifeze în CV-ul lui măcar un sejur de câteva zile în oraşul nostru. Chiar şi eu, care nu eram turist, nu mă mai săturam să trăiesc fiecare zi în oraşul meu ca pe cea mai frumoasă zi din viaţă.

Continuam să mă plimb agale, îmi pusesem mâinile la spate şi păşeam încet, uşor aplecat, cugetând la vremurile grele din trecut, când un fluture de noapte mi s-a aşezat pe creştetul capului. M-am speriat așa de tare, încât mi-am tras o palmă peste ţeastă, dar asta fără să mă vadă nimeni, pentru că legea în vigoare nu permitea bătaia. Dacă m-ar fi zărit vreun gardian în timp ce mă pocneam, pe loc m-ar fi arestat şi mare lucru dacă nu riscam să fiu trimis în Norvegia, Doamne fereşte! Numai o deportare în Norvegia îmi mai lipseşte, mi-am zis în sinea mea, speriindu-mă peste măsură, moment în care am luat-o la fugă printre nişte tufe de trandafir pentru dulceaţă. Atunci m-am împiedicat de ceva, ţepii trandafirului au început să mă ciuruiască şi am ţipat ca din gură de şarpe.

Iar acum realitatea…

Am deschis ochii şi am sărit ca ars din pat. Dormisem peste zece ore. Trebuia să fug să duc un pachet la poştă, să plătesc impozitul pe casă, să repar frânele la maşină, după care să vin acasă și să tai lemne că-i un frig de crapă pietrele. M-am urcat în maşina îngheţată bocnă, am luat-o pe Unirii că-i mai aproape, am gonit ca nebunul, călcând prin vreo patru gropi mari şi vechi de peste un an, am împroşcat o duduie când am dat într-o baltă în timp ce feream o altă groapă, câţiva inşi m-au înjurat că merg prea încet, primesc un telefon că iar s-a oprit curentul.

Strada-i varză, blocurile cenuşii, oamenii îndoiţi şi zgribuliţi, la o ghenă e bătaie pe locurile de scormonit, tinerii continuă să plece, războiul e pe aproape, Totalu’ s-a închis, mirosul de faliment s-a împânzit peste tot, oamenii sunt nervoşi, ţara arde şi baba se piaptănă, Antena 3, Voiculescu, deputaţi, senatori, primari şi consilieri, Costică.

Vin alegerile, păzea! Finit.