Într-una din zile mă aflam prin zona pieţei orăşelului nostru. Nu aveam vreo treabă precisă şi nimic concret de cumpărat. Aruncam doar câte o privire indiferentă asupra tarabelor încărcate ca de obicei cu de toate.
Uneori când mă plictisesc şi simt nevoia de socializare plec de acasă şi hoinăresc aiurea prin târg şi cum urbea noastră nu-i mai întinsă decât un sat ceva mai răsărit, chiar dacă iei toate străzile la picior, plus parcul dus-întors, nu îţi trebuie mai mult de un ceas ca să acoperi toată zona şi să te saluţi cu toţi oamenii fie că-i cunoşti, fie că nu.
Pâinea cu fibre
Locul cel mai pitoresc, dar şi cel mai îmbâcsit din oraş este piaţa. Există însă ceva inefabil care te atrage în locul cu pricina, ori tarabele învechite, pe jumătate putrede şi care gem sub greutatea movilelor de varză, barabule, harbuji şi câte şi mai câte, ori ţiganii simpatici care te întâmpină chiar de la intrare cu oferte promoţionale de ţigări de contrabandă şi vopsea de ouă, cu truse de şurubelniţe făcute pe vapor, cu bureţi şi afine la cel mai mic preţ din ţară, cu măturoaie de firmă şi câte altele, unele învăluite în straşnice secrete de marketing de trotuar.
Nici eu n-am rezistat acelei bizare chemări şi, în ziua aceea, după ce am bătut la picior milimetru cu milimetru toate ulicioarele, m-am simţit atras ca un magnet de zona colorată a pieţei. Aş putea spune fără să exagerez sau fără să greşesc că arealul pieţei poate fi definit ca fiind al doilea centru al oraşului. În imediata apropiere cum treci strada dai de autogara mare. Spun „mare” pentru că mai este încă o autogară mai mică undeva într-o clădire unde se afla poşta, un market de curând intrat în faliment, câteva birouri, o sală de făcut muşchi, o cafenea fără clienţi, o farmacie şi desigur un veceu public, deşi deasupra uşii scrie clar: toaletă pentru clienţi.
Autogara mare este o clădire de pe vremea lui nea Nicu, ceva mai mare decât un autobuz, fără o arhitectură definită şi a cărei culoare de un cenuşiu îndoielnic vorbeşte de la sine despre vremurile în care am trăit şi încă mai trăim. Dincolo de autogară, la circa 30-40 de metri se află bazarul oraşului, un loc de unde poţi cumpăra orice îţi trece prin minte, de la lopeţi, cuie, rulmenţi, cizme şi gumari îmblăniţi până la cutii de peşte sărat adus din Ucraina şi chiar pâine cu tărâţe, întotdeauna proaspătă, de abia adusă de două sau trei săptămâni din „import”.
O astfel de pâine am cumpărat şi eu cândva, îndemnat de un bun prieten care, ştiindu-mă cam betegit, mi-a spus la modul serios că, dacă vreau s-o mai duc câţiva ani, trebuie neapărat să las carnea şi să trec urgent pe fibre. Speriat oarecum din cauza sănătăţii mele precare, am zis pe loc: gata, amice, o dau pe fibre. Dar de unde să le procur? Simplu, îmi răspunde prietenul, te duci în bazar şi cum intri întrebi discret la orice tarabă: aveţi pâine din aia specială cu fibre, şi o să fii servit la secundă. Mă conformez aşadar şi intru în bazar. După ce mă uit în jur cu oarecare teamă, de parcă aş fi venit să cumpăr droguri, întreb uşor fâstâcit şi cu subînţeles la prima tarabă: aveţi cumva pâine din aia, ştiţi dumneavoastră?
Vânzătoarea, o bătrână plictisită, care împletea nişte ciorapi de lână în lipsa clienţilor, mă priveşte suspect şi-mi spune fără ocolişuri: ce pâine, băiete, tu nu vezi că aici avem numai cizme şi gumari? Du-te mai în faţă, la ruşi, acolo întreabă, ei umblă cu din alea. Ruşinat, îmi cer scuze şi mă îndrept spre o tarabă la care vinde o femeie trupeşă cu obrajii bucălaţi și îmbrăcată cu fustă peste pantaloni de trening şi cu batic roşu şi-mi zic în sinea mea: asta-i rusoaica care-mi trebuie, aici sunt fibrele mele. Mă apropii timid, mă uit în stânga şi-n dreapta, apoi cu vocea tremurândă spun politicos „bună ziua!”, dar şi „zdrazvite!”, aşa, din politeţe şi respect, după care întreb: aveţi cumva din greşeală pâine din aia, ştiţi dumneavoastră, cu fibre, hleba?
„Da, sigur, dar cum să nu, domnu’, câte vreţi?”, răspunde cu voce puternică şi apăsată hazaica, de era cât pe ce să mă bage-n boale, nu alta. Păi numai una, ştiţi sunt la început, până se obişnuieşte organismul, n-aş vrea să fac vreun şoc alimentar. „Bine, bine”, zice doamna, după care, cu mişcări de tanc rusesc, îşi roteşte şenilele spre un colţ întunecat al tarabei, dă la o parte câteva sape, un hârleţ şi nişte maşini de găurit, bagă adânc mâna sub tejghea şi scoate la iveală ceva, aşa, de forma unei prisme, mai degrabă cub, de culoare maronie spre negru. „Uite, asta-i marfa, sănătate curată, nu alta, o vreţi?”.
„Păi, cum să nu, doamnă, ce mai discutăm, aici e vorba de viaţa mea, nu?”. „Normal”, zice tanti, apoi rupe cu economie o bucată de hârtie dintr-o revistă soioasă şi-mi împachetează comoara nepreţuită înţesată cu fibre. Plătesc cam cât pentru vreo patru pâini normale, dar cu conştiinţa împăcată că merită, iau pachetu, îl strâng delicat în braţe, după care mă strecor pe furiş printre tarabe, apăsat de un ciudat sentiment de vinovăţie și ies pe poarta bazarului şi o iau rapid la picior căutând să mă îndepărtez cât mai mult de locul faptei, atent în acelaşi timp la tezaurul fibros din mâinile mele.
Nu mă opresc până acasă. Odată ajuns, intru şi mă îndrept spre bucătărie nerăbdător să iau măcar o feliuţă din acest „elixir” atât de preţios. Desfac foaia de revistă, iau pâinea şi încerc să rup un colţişor, dar cu mare atenţie ca nu cumva să risipesc vreo fărâmitură pe jos. Apuc de colţ şi trag cu putere, dar nu reuşesc să desprind nicio bucată, mai încerc o dată, mă încordez la capacitatea maximă a muşchilor, fără niciun rezultat, pâinea mea parcă-i lemn şi nimic mai mult. O întorc pe toate părţile, o studiez atent şi mă întreb dacă nu cumva pâinea cu fibre trebuie tăiată şi nu ruptă, fibra-i fibră, e ca sârma, nu poţi umbla oricum cu ea.
Răsuflu uşurat de descoperirea făcută, aşa că iau un cuţit bine ascuţit, pe care îl cumpărasem iarna trecută de la Penny pe puncte, plus un million de lei cash, aşez pâinea pe fundul de lemn şi măsor la ochi cu zgârcenie maximă, cam un centimetru, şi tai. Vorba vine că tai, pentru că oricât am încercat, am apăsat şi cu o mână şi cu două, n-am reuşit decât o zgârietură. Încerc să găsesc o explicaţie, dar din nou niciun rezultat. Mă gândesc totuşi, uzând de o logică simplă, că toată rezistenţa asta i se trage de la fibre, are prea multe fibre, asta e, îmi zic într-un târziu.
Trebuie să găsesc o altă metodă, ca să mă pot înfrupta în cele din urmă cu câteva fibre care să-mi facă muşchii la fel de tari şi fibroşi. Uşor de zis, greu de făcut. Problema e că nu găsesc calea de a-mi transfera câteva amărâte de fibre din pâine direct în muşchi. Mai am două variante, ori mă duc şi tai cu toporul de la lemne o felie, dar asta înseamnă risipă şi nu risc, ori o să decupez o feliuţă cu bomfaierul. Ceea ce am şi făcut până la urmă. Am luat feliuţa şi am tras-o prin dreptul nasului să-i savurez mirosul. Mărturisesc că nu ştiu cum miroase fibra din pâine, dar cea ce am primit eu în nări a fost ceva asemănător cu amoniacul, ceva care m-a lovit ca trăsnetul până în mijlocul creierului mare.
Mi-am revenit după câteva clipe, am strănutat puternic, dar n-am intrat în panică, în fond aveam de a face cu fibrele, ori cu asta nu te joci. Fibra-i fibră şi acţionează după legile ei. După tot acest antreu olfactiv, mi-am zis că a sosit clipa, momentul intrării în contact direct cu fibra minune, aşa că am muşcat hotărât din felie. Ceea ce a urmat este greu de descris în cuvinte. Am avut senzaţia că mi-am înfipt dinţii într-o talpă de bocanc. Cât despre restul pâinii cu fibre pot să vă spun că mi-a fost de folos ca să bat nişte cuie în peretele magaziei de lemne, cuie de care am spânzurat o pancartă pe care am scris cu litere mari „sunt cel mai prost de pe uliţă”.
Asta ca să nu uit şi să mai repet istoria…
Costică „milițianul”
Dar să revin la povestea mea. Vă spuneam aşadar câte ceva despre „instituţiile” celui de-al doilea centru al oraşului nostru. V-am pus la curent, prezentându-vă în date sumare autogara şi bazarul. Dar asta nu-i tot. În partea opusă pieţei avem o clădire mare cu vreo 2-3 etaje, clădire tot de sorginte comunistă, colorată, dacă pot spune aşa, în acelaşi gri morbid. Clădirea în discuţie adăposteşte un liceu privat, o şcoală de asistenţi medicali şi mare lucru dacă nu cumva şi o facultate, asta dacă e să mă iau după zvonurile care circulă prin târg cum că ar fi câţiva decani şi unul sau doi rectori stabiliţi cu treburi prin părţile noastre.
La parterul acestei instituţii se află, cum e şi normal într-un „campus studenţesc”, câteva cârciumi sordide, o alimentară şi probabil nişte camere în care mai găzduiesc noaptea oamenii care lucrează în piaţă de peste drum. Cât despre fauna care bântuie cât e ziulica de lungă, ba uneori şi noaptea, voi povesti poate altă dată. Nu pot să trec însă mai departe fără să amintesc de cel mai pitoresc personaj care a devenit în ultimii ani un fel de patron spiritual al pieţei.
Este vorba despre Costică sau Costicuţă după unii. Prima dată l-am văzut pe Costică în urmă cu câţiva ani buni. Eram prin piaţă în plină negociere cu o babă venită cu marfă tocmai din Năsăud, când deodată toată lumea a amuţit. Un cântec dogit, cu note înalte, mai mult strigat decât cântat, se auzea apropiindu-se dinspre bazar. Poate că e prea pretenţios spus că cea ce se auzea în văzduh era cântec, dar, mă rog, să presupunem că era ceva la modă, adică două versuri şi o înjurătură şi tot aşa de parcă nu se mai termina. Bătrâna din spatele tarabei mă priveşte fix în faţă şi-mi spune cu voce gravă: „vine Costică!”.
Mare lucru, uite că nu mai pot eu că vine Costică, îi zic bătrânei. Cine-i, mamaie, Costică ăsta, de toţi au amuţit aşa deodată? Cum, nu-l ştii pe Costică, mă întreabă contrariată băbuţa, sau poate că nu eşti de aici? Ba da, tanti, sunt de aici, dar eu încă n-an auzit de personajul ăsta, ce are, mă rog, de-i aşa celebru? „Păi nu-i celebru”, îmi replică tanti. Dar cum de-a făcut ca toată piaţa să rămână pe loc repaus? Apoi mamă, să mă ierte Sfântul, dar Costică nu-i cu toate acasă, vorbeşte mult şi porcos, urlă, ţipă, înjură şi face şi altele, într-o zi şi-a scos, Doamne mă iartă, ştii matale, şi umbla aşa prin piaţă de se speriau copiii.
Mai târziu, când au apărut gardienii, după îndelungi investigaţii, au constatat că ceea ce-şi scosese Costică din pantaloni nu era pistol adevărat, ci unul de jucărie cu capse, dar care pocnea de te băga în boale. Cu cât au început oamenii mai bătrâni să-l calmeze, cu atât Costică înjura mai tare. Până într-o zi însă, când cuiva i-a venit ideea să-l îmbrace pe Costică în miliţian. Câţiva oameni cu judecată au citit din prima faptul că Costică are înclinaţii native spre înjurătură şi bătaie, cu alte cuvinte are toate datele necesare unui miliţian.
Cât despre uniformă, n-a fost nici o problemă s-o găsească deoarece în vremurile de tristă amintire pe uliţele Dornei mişunau mai mulţi miliţieni decât oameni. Între timp, „foştii”, dorindu-şi să se adapteze cât mai discret noilor cuceriri ale revoluţiei, au lepădat de urgenţă uniformele şi s-au schimbat în totalitate, păstrându-şi doar vechiul nărav. Aşadar, iată-l pe Costică, noul Costică, putem spune fără să greşim, îmbrăcat la patru ace, cu pantaloni cu vipusca de general călcaţi de te tăiai în dungă, caschetă nouă cu fir auriu, mapă sub braţ, unelte de scris şi, bineînţeles, un fluier de firmă.
E haios Costică şi nu-i chiar violent. Îi plac câinii şi ţoapele mai versate din piaţă, unse cu toate alifiile, care au afinităţi pentru cei mai bine dotaţi sexual. Am descoperit însă că există şi oameni inconştienţi care fac glume proaste şi se folosesc de maniile lui Costică…. Nu pot să spun decât că individul ăla de la gară, care i-a dat cadou nu de mult timp lui Costică o uniformă de impiegat + caschetă, fluier şi bluză reflectorizantă este un oligofren cretin şi un inconştient. Stiţi de ce? Pentru că personajul Costică, prin puterea imitaţiei şi din lipsa de ocupaţie dirija după aceea circulaţia autovehiculelor la trecerea la nivel de la Unicarm. Şi bariera era închisă! Dacă se lua un şofer după indicaţiile lui Costică şi trecea printre bariere şi îl omora trenul, cum rămânea treaba atunci? Numai norocul a făcut atunci să nu se întâmple o nenorocire. Tot individul ăla îl mai invita pe Costică prin biroul de mişcare de la Gara mare, să-l familiarizeze cu butoanele, poate să-i mai ţină şi locul… nu de alta, dar Costică e mai deştept şi mai conştiincios ca el.
Adevărata anvergură a personalității lui Costică se va vedea în numărul următor. Toată chestia trebuie citită într-o notă ironică, însă nu bășcălioasă la adresa lui Costică. Adevărul este că mulți dintre noi avem câte un „Costica” înlăuntrul nostru și tare l-am lăsa să se desfășoare în public. Când l-am cunoscut prima dată pe Costică, făcea urât, urla și vorbea porcos, dar în ultima vreme s-a mai liniștit.
Si totuşi acest Costică, ar trebui să stea un pic şi pe la un centru special, noi râdem acum de năzbâtiile lui, dar Doamne fereste de mintea unui „nebun”, poate face nişte lucruri foarte grave, pentru că nu gândeste suficient, aşa că persoane abilitate cu probleme de protectie socială sau chiar organele de ordine, poliția, jandarmeria, chiar poliția locală, ar trebui să ia unele măsuri obligare a acestuia la un tratament sau o punere sub interdicție, că nu e de glumit cu un asemena om. Întradevăr, bietul nu are nici o vină, dar totuși societatea ar trebui să aibă un pic de grijă de oamenii ce-i înconjoară… că se pot întâmpla multe, datorită acestui personaj pitoresc al dornei.