L-am cunoscut pe muzeograful Ion Cruceanu încă din copilărie. Nu m-am gândit însă niciodată că ne vom depăşi statutul de vecini şi vom lega nu numai o prietenie, ci şi o colaborare care se va întinde pe ani mulţi. Fără să exagerez, aş putea spune că a avut printre tovarăşii de viaţă şi hipersensibilitatea. Aceasta i-a fost şi extazul, extrăgându-şi din ea inspiraţia de artist, dar şi agonia, fiindu-i sursă de suferinţă perpetuă.
Într-o lume din care se extrag zi de zi valorile, care îşi abrutizează sistematic simţurile estetice, nu-ţi rămâne decât să te scufunzi în tristeţe. Apropiaţii domnului profesor i-au cunoscut aceste tristeţi, în special familia, soţia şi cele trei fete, care i-au fost mai mult decât un pansament sufletesc după ce a coborât de pe scena în care a evoluat ca un actor desăvârşit, în faţa unui public care se dezlipea cu greu de adevăratele spectacole muzeografice pe care le ţinea.
Iubirea şi căldura familiei, aprecierea de care s-a bucurat din partea celor care i-au conştientizat valoarea l-au făcut să mai ţină din când în când câte o „reprezentaţie”, chiar şi în momentele în care avea îndoieli că se mai poate salva câte ceva din autenticul românesc. A fost un om de o sinceritate debordantă, corect faţă de sursele sale inspiraţionale, neîncetând să-i pomenească pe toţi cei care l-au îmbogăţit profesional şi uman, aici nefiind vorba de mari profesori universitari, ci de băbuţele şi moşnegii pe care i-a întâlnit, oameni care par să-i fi luat de pe ochi şi suflet, ca într-o vrajă, vălul care-l face pe un artist diferit faţă de noi ceilalţi.
Aceşti bătrâni l-au extras pe profesorul Cruceanu dintr-o lume care începea să se prostească, o lume care-şi uita rădăcinile şi esenţa. Mare îi era bucuria când întâlnea oameni care vedeau şi simţeau la fel. Părea să se întrebe: „Voi vedeţi ce văd şi eu? Voi simţiţi ce simt şi eu?” Un simplu cuvânt: „bleoj” (căldare pentru lapte), folosit de mine într-un editorial, l-a adus pe domnul profesor la uşa mea, ca să mă întrebe dacă poate să publice şi dumnealui câteva articole.
Uitarea despre care vorbeam, ştergerea a ceea ce e sacru şi nu trebuie să dispară, l-au făcut pe domnul profesor să aştearnă pe hârtie câteva dintre cele mai fabuloase poveşti pe care le-am citit mulţi dintre noi vreodată. M-am bucurat de bucuria lui, la aprecierile de care a avut parte, nu numai după fiecare articol publicat, dar şi pentru emisiunile televizate, în care cuvintele vii de pe hârtie primeau şi trăirea celui care le scrisese. Nu mai ştiu numărul lor, însă fiecare dintre ele a fost însoţit de o încărcătură simbolică greu de conştientizat, chiar şi acum, când la fiecare reluare, descoperim noi şi noi lucruri.
Am îndrăznit să vorbesc despre hipersensibilitatea lui Ion Cruceanu deoarece i-am fost martor fidel în lecturile pe care mi le făcea după fiecare articol. Timp de câteva zeci de minute, mă transformam într-un norocos auditoriu, unic spectator într-o sală în care rulează cel mai bun film sau cea mai bună piesă de teatru. Cuvinte şi fraze, citite cu voce tare, îl făceau să i se umezească ochii, iar pe mine să mă micşorez în scaun, ştiind că artistul din faţa mea o să-mi ceară şi o părere la sfârşit.
Iar părerea era de fiecare dată aceeaşi: „E perfect! Nu puteţi omite nici măcar un cuvânt!” Și nici n-ar fi putut, deoarece întreaga construcţie s-ar fi năruit. Aşa a funcţionat profesorul Ion Cruceanu: permanent în căutarea perfecţiunii. De la cuvântul rostit şi până la cel scris, de la voce şi până la limbajul trupului, de la joc şi dans până la hainele pe care le îmbrăca, de la obiectele cărora le dădea viaţă şi până la decorul care-i desăvârşea prestaţia. Să nu amintesc despre umorul domnului profesor, în palida mea încercare de a surprinde marea bogăţie a acestui om, ar fi de neiertat.
Mai ales că a folosit umorul pentru a ne lecui de ignoranţă, frică şi lăcomie, dar şi ca leac împotriva „bolii” de a ne lua prea în serios. Uşor nu i-o fi fost să trăiască în modul acesta, dar cum altfel, dacă nu, ca o lumânare care arde la ambele capete, dar care şi reuşeşte să treacă noaptea, şi în acelaşi timp să dea şi o lumină extraordinară. Aşa a trăit, aşa s-a manifestat în viaţa pe care i-a dat-o bunul Dumnezeu. Și tot acesta o să-l odihnească acum pe domnul profesor, iar familia, precum şi noi ceilalţi, s-avem convingerea că până şi Dumnezeu, urmărindu-i viaţa, creaţia şi trăirea, o fi exclamat adesea: „E un om reuşit!”
Mihai CIOATĂ
Pe domnul Ioan Cruceanu l-am cunoscut relativ târziu, la câţiva ani după mutarea mea în Vatra Dornei. Cum principala mea preocupare atunci când ajung într-o localitate nouă şi în care mi-am şi propus să locuiesc o constituie cultura locală, nu mi-a fost greu ca, chiar din primele luni, să intru în contact, cel puţin auditiv cu numele unui personaj vestit prin preocupările sale în a sonda în adâncul amintirilor şi a scoate la suprafaţă adevărate bijuterii.
Ba mai mult încă, într-una din zile, din întâmplare sau poate nu, pe un post de televiziune central un bărbat îmbrăcat ca pe timpuri şi încins cu un chimir sănătos, având o sumedenie de buzunare din care pare-se că tot scotea ca un magician poveste după poveste, mi-a reţinut atenţia. Nu-l cunoşteam, nu-l văzusem niciodată, însă felul în care povestea m-a făcut să mă aşez temeinic pe un scaun şi să-l urmăresc. După grai şi după port părea de-al nostru, bucovinean sadea.
Când i se punea o întrebare, pitorescul personaj se revărsa năvalnic, vorbea cu patos şi gesticula larg, voind parcă să cuprindă în braţele sale tot universul. Îmi plăcea omul, mă prinsese, ascultându-l, aproape că-l acompaniam în gesturi. Părea că tocmai găsise o comoară şi vrea cu tot dinadinsul să ne-o arate. Se vedea de la distantă că omul nu avea stare, era un căutător, dar în acelaşi timp şi un găsitor. Răscolind printre amintiri, avea darul de a le trezi la viaţă.
Privindu-l atent, aveam simţământul că încep să-mi crească rădăcini, într-un pământ locuit numai de oameni ca el. Mi-ar fi plăcut să-l cunosc. Am avut această şansă mai târziu, peste câţiva ani, când l-am întâlnit la o expoziţie. La un moment dat a luat cuvântul şi a început să vorbească. Gesticula măreţ, rotindu-şi privirea peste auditoriu, rostogolea cuvintele cu patos, povestea curgea, amintirile prindeau viaţă şi fără să-ţi dai seama te trezeai hoinar, revenind acasă dinspre capătul timpului.
Nu de puţine ori cuvintele sale erau scăldate în lacrimi şi nici nu putea fi altfel din moment ce ele izvorau direct din prisosul inimii sale. Omul acesta care călătorea la braţ cu poezia, zilele trecute a plecat pe un drum al cărui capăt ajunge în veşnicie, lăsându-ne nouă, cei care încă trăim sub orizontul albastru, o rază de lumină, o amintire cu gust de pâine caldă şi o poveste nespusă încă. De undeva dinspre zarea pierdută, cel care a fost şi este muzeograful Ioan Cruceanu din Vatra Dornei într-un ultim gest larg ne îmbrăţişează pe toţi cu dragoste.
David CROITOR
Foarte frumos articolul! Nici nu avea cum sa iasă altfel! Ati surprins amândoi, intr-un mod foarte frumos si corect, personalitatea si modul unic de a fi ale acestui mare Om, mare Bucovinean, mare Român!
In urma cu 14 ani, cand am venit pentru prima data pe meleagurile dornene, trecând pragul Muzeului de Etnografie, domnul profesor a fost dorneanul care m-a fermecat cu cele mai frumoase legende ale locului, dar și cu cel mai frumos „Bine ati venit la noi!”. A spus-o cu atâta bucurie si căldură! Așa cum numai dumnealui o putea face!
Ion Cruceanu – un suflet precum o coardă de vioară
Ne este foarte greu acum să vorbim despre profesorul, muzeograful și etnograful, despre OMUL – Ion Cruceanu. Spun asta deoarece e dificil să vorbești, să scrii despre un om ce a avut un suflet precum o coardă de vioară, la timpul trecut. Omul–tezaur care a transmis celor de ieri și de astăzi atâta emoție, informație, dragoste – cel care a vibrat mereu la cuvintele mamă și țară, vatră și neam, obicei, tradiție, credință și curaj, cel care ne-a lăsat istorii și povești pline de tâlc. Omul din spatele măştilor populare, omul cu fluierul şi doinele, cu legendele Dornelor, omul cu un suflet mai mare ca el pus în căuşul palmelor sale, întinse spre tine. Omul care nu a bănuit niciodată ce gol imens şi câtă tristeţe va lăsa în urma sa.
Ştiu că e dureros ca viaţa unui om să fie rezumată în două fraze sau în câteva minute de peliculă, dar sper că cineva se va gândi să adune într-o colecţie cele câteva rânduri scrise de el, să adune parte din gândurile, interviurile şi reportajele sale şi să le facă accesibile tuturor celor interesaţi, să le transmită mai departe celor de mâine, pentru ca ei să afle unde ne sunt rădăcinile – nu de alta, dar nu cred că putem conştientiza încă ce am pierdut: o parte din sufletul Dornelor, din memoria vie a acestor locuri, un om pe care nu am ştiut să-l apreciem la adevărata lui valoare, atunci când era lângă noi. Dumnezeu să-l ierte şi să-i răsplătească truda !