Comorile îngropate din legendarul Ținut al Dornelor: istoria apelor vindecătoare de la Șaru Dornei

Într-un ținut din Carpați, de o sălbăticie romantică, acoperit de păduri vechi maiestuoase și de vuietul râurilor năvalnice de munte, abundând în zăcăminte de minereu nobil și străbătut de nenumărate izvoare vindecătoare, se află o vale paradisiacă, izolată, neatinsă de atacurile sălbatice și înverșunate de pe îndepărtatele câmpii, unde vremelnice neamuri s-au luptat secole de-a rândul pentru credință și obârșie. Așa descria doctorul Arthur Loebel, în anul 1896, Țara Dornelor.

Un ținut bogat ce făcea cândva parte dintr-o republică a nesupușilor, ce fusese rupt din trupul Moldovei în anul 1775. Un loc cu multe izvoare minerale, pomenite și în scrisorile lui Ștefan cel Mare și Sfânt din 13 septembrie 1473 și 15 septembrie 1499, acolo unde sunt descrise ca fiind „cu apă tămăduitoare”. După anexarea Bucovinei, Curtea de la Viena trimite în teritoriu echipe de specialiști care să cerceteze, să evalueze și să aducă vești calde despre recenta comoară dobândită.

Sunt anii primelor prospecțiuni sistematice și apariția unor rapoarte detaliate asupra bogățiilor solului și subsolului, asupra populațiilor aborigene, ori a celor strămutate aici prin ironii conjuncturale ale istoriei, cu analize asupra fiecărei etnii în parte, asupra potențialului economic sau strategic al zonei. Sunt cartografiate atent și în detaliu aceste ținuturi, dar și cele învecinate, fiind identificate resurse naturale bogate, ceea ce le sporește de îndată valoarea și deschide calea valorificării.

Într-un asemenea context trebuie amintită și călătoria în Carpații Dacici, întreprinsă de Balthasar de la Motte Hacquet, între anii 1788 și 1789, care ne oferă descrieri amănunțite ale resurselor, și anume păduri, zăcăminte, izvoarele cu ape minerale și aurul ascuns în undele Bistriței, dar și ale oamenilor și locurilor de aici sau a celor rămase în Moldova. Notele sale din 29 august 1788 rămân primele descrieri ale izvoarelor cu borcut de la Șaru Dornei.

„Înainte de Vatra Dornei se află primul post de vamă pentru Moldova și Bucovina, unde ești tratat destul de aspru de paznicii germani. Destul de aproape de Șaru Dornei este o groapă de sulfură de arsenic, în parte năruită, care nu prea este exploatată de moldoveni. Ea era păzită de un pichet împărătesc, ce stătea acolo puțin pentru ca românii sau moldovenii să nu o poată folosi pentru otrăvirea fântânilor. Cum stăteau aici și ultimele pichete împărătești împotriva tătarilor, nu am putut cerceta nici săpăturile și niciun izvor mineral mult mai bogat ce se afla acolo. Când a fost luată în stăpânire Bucovina de către austrieci a fost inclus și acest ținut, dar cum nu era pomenit în Convenția dintre împărat și Poartă a trebuit să fie restituit, ca și vechiul oraș Baia”.

După cum arată Balthasar Hacquet în lucrarea amintită, în primăvara anului următor se va întoarce și va face prima analiză a acestor ape, fiind plăcut impresionat de „minunata ei aciditate, care le întrece pe toate cele văzute în Transilvania și despre a cărei cantitate nesecabilă, precum și despre admirabilul ei gust, fusesem încredințat de locuitorii de acolo. Este terapeutică, am băut-o chiar eu în mai multe rânduri și efectele ei nu au fost decât salutare”. În lucrarea doctorului Anastasie Fătu din Iași, „Descrierea și întrebuințarea apei comune și a apelor minerale din România, Moldavia și Muntenia”, din anul 1874, se arată că la Șaru Dornei erau cunoscute din vechime două izvoare cu apă minerală: izvorul La Cruce și izvorul Liniștea lui Ion Mândrilă.

„Izvorul La Cruce izvorăște la sud de Gura Negrei, între muntele Vârful Șarului și pârâul Sărișorul, dintr-o mică adâncitură a muntelui ce formează un fel de acoperământ deasupra izvorului împrejmuit cu ghizdele. El iese dintr-un pământ nisipos și are adâncimea de un cot și lărgimea de jumătate de cot. Acidul carbonic iese în răstimpuri din fundul izvorului sub forma unor baloane mari ce urcă spre suprafață. Apa este limpede, fără floră și fără miros, gustul este plăcut și răcoritor, pișcător la limbă și ușor acrișor, cu un debit de trei ocale în două minute. Apele minerale au fost analizate la 1833 de farmacistul A. Abrahamfi și la 1856 de doctorul Th. Stenner, prilej cu care a fost descoperit și analizat un alt izvor care poartă numele Liniștea lui Ion Mândrilă. Apa acestui izvor iese dintr-o mică adâncitură de pe costișa Dealului Rusu, la sud-vest de Gura Negrei, la trei sferturi din oră depărtare de acest loc, și aduce neîncetat la suprafață o mulțime de bulbuci compuși din acid carbonic”.

După felul părților constitutive reieșite din analizele efectuate, apa primului izvor, cel numit La Cruce, se încadra în clasa apelor feruginoase bicarbonate sodice, iar apa izvorului Liniștea lui Ion Mândrilă era categorisită drept apă feruginoasă bicarbonată calcică. În anul 1855, directorul Institutului de Chimie din Cernăuţi, doctorul Richard Pribram, va face o analiză complexă a apelor de la Şaru Dornei la laboratoarele Universităţii Rudolf Eckhardt, dar va publica rezultatul acestor analize în anul 1885.

Tocmai aceste rezultate l-au făcut pe medicul balneolog Arthur Loebel să se stabilească în anul 1885 la Vatra Dornei, să ia în arendă Stabilimentul Balnear şi să folosească apa acestor izvoare într-o serie de tratamente şi cercetări. Utilizând apa izvorului La Cruce şi văzând rezultatele uimitoare îşi va permite să facă următoarea remarcă în publicaţia Osterreichische Ungarische Badezeintung.

„Este de dorit ca guvernul român să nu stea pasiv şi să se decidă cât mai grabnic pentru o acţiune energică în favoarea acestui salutar izvor”, mărturisea doctorul Arthur Loebel.

În anul 1890, Consiliul Sanitar Român ia o primă decizie favorabilă, în sensul că acordă avizul necesar pentru ca apele minerale de la Şaru Dornei să poată fi comercializate ca apă medicinală şi de masă, iar în anul 1892 acelaşi organism va publica în Buletinul Serviciului Sanitar din România un studiu al profesorului Victor Babeş, în care se arată că ea nu conţine microbi patogeni şi că această apă, alături de cea din Radein, era considerată cea mai curată din Europa, cu mult peste cele apa Evian.

Apa minerală arsenicală de la Şaru Dornei va fi comercializată din acel moment în România sub numele de Carmen Sylva, primul izvor român de apă minerală alcalină, şi din anul 1894 în Franţa. Compoziţia chimică o recomandă în tratamentul anemiilor cu pierderi mari în greutate, în scrofuloză, malarie cronică, dermatoze, tuberculoză, arterism şi nevropatii, are o uşoară acţiune de împiedicare a efectelor intoxicaţiei sparteinice. Nu era indicată însă în bolile cordului sau în cele cu tendinţe hemoragice. În urma mai multor serii de analize, apa a fost caracterizată ca fiind arsenicală, bicarbonată, sodică, calcică, carbogazoasă şi hipotonă.

După cel de-Al Doilea Război Mondial, resursele au intrat în proprietatea statului, care a mărit capacitatea de producţie, a făcut chiar o retehnologizare a Secţiei de Îmbuteliere de la Şaru Dornei. Izvorul vechi înregistra un debit de 10.000 litri pe zi în anul 1976, dar au mai fost făcute şi alte captări prin execuţia unor foraje. După anul 1982, activitatea de exploatare a apelor minerale intră în declin deoarece Comisia Medicală de Avizare a Apelor Minerale a stabilit că apa analizată are o concentraţie mare de arsenic şi acid metaboric, nefiind indicată pentru cura internă.

Indicaţiile de cură cu apele arsenicale sunt astăzi mult restrânse faţă de trecut şi ele se referă, în special, la stările de convalescenţă, debilitate sau în disfuncţii tiroidiene cu hiperfuncţie. În plus, un buletin de analize din anul 1984 arăta că Izvorul Furnică era degradat, probabil şi ca urmare a activităţilor de minerit haotic desfăşurate în zonă. Puţin timp mai târziu, prin adresa 12603 din 14 iulie 1986, se cerea Inspecţiei de Stat Geologică şi Minieră Bucureşti emiterea avizului de închidere a Unităţii de Îmbuteliere de la Şaru Dornei şi sistarea definitivă a exploatării zăcământului hidromineral de aici. Aşa s-a distrus, apoi s-a îngropat o sursă de sănătate şi venit din Ţara Dornelor. Oamenii din Şaru Dornei s-au reprofilat pe creşterea animalelor şi pe turism, pentru că acesta este viitorul.

Curiozitatea mă face însă să îmi pun întrebarea cum de localnicii continuă să folosească toate izvoarele din zonă în mod curent şi în ziua de astăzi, și nu numai pentru uz extern, în diferite tratamente, sunt sănătoşi şi pare că Dumnezeu nu le mai numără anii cu stricteţe. Cred că ştiu ei ceva, poate că un banal căţel de usturoi chinezesc de pe piaţă are mai mult arsenic decât un butoi cu borcut, ori poate se uită peste analizele unei fabrici cu apă carpatică din imediata vecinătate, cea mai pură din câte există, după cum spun reclamele care au stârnit mânia concurenţei.

În străinătate, ape arsenicale se exploatează cu succes în Franța, Italia sau Germania, la Vals, La Bourboule, Le Mont-Dora, Vic-sur-Cere, Pozzuolli sau Bad Diirkheim. Numai că acolo există ceva care nouă ne lipseşte deocamdată. Ghiciţi voi, vă rog, ce anume!