Criza refugiaţilor vãzutã de la Strasbourg

Vorbim, fãrã îndoialã, despre un annus horibilis pentru Uniunea Europeanã din punct de vedere al securitãţii teritoriale şi al gestionãrii crizelor cu caracter social. Criza refugiaţilor demonstreazã în continuare cã Europa ar trebui sã recurgã la nişte ajustãri, cã e nevoie de mai multã Europã socialã şi economicã, o Europã unitã, care sã nu vorbeascã cu douã (Europa Occidentalã şi Europa de Est) sau douãzeci şi opt de voci.

Vãzutã de la Strasbourg, Europa rãmâne în continuare divizatã în ceea ce priveşte gestionarea problemei refugiaţilor. În capitalele occidentale au loc în mod frecvent manifestaţii de simpatie faţã de refugiaţi la care se arboreazã pancarte de tipul „Deschideţi graniţele Europei!”, în timp ce în ţãrile Europei de Est, inclusiv în România, sentimentul este mai degrabã de „Islamul este moartea Europei” sau „Nu vrem terorişti la noi în ţarã”.

Decizia Consiliului de Miniştri ai Uniunii Europene, din 22 septembrie, privind relocarea celor 120.000 de refugiaţi, a fost însã adoptatã cu o largã majoritate, deşi România, Slovacia, Ungaria şi Cehia s-au opus cotelor obligatorii, iar Finlanda a preferat sã se abţinã de la vot. În Franţa, liderii politici de la guvernare anunţã cã Europa are o datorie moralã faţã de refugiaţi şi cã în acest mod ea îşi joacã de fapt credibilitatea. Opoziţia, în principal extremista şi deputata europeanã Marine Le Pen, aseamãnã valul de refugiaţi cu invaziile barbare din secolul al IV-lea, care au contribuit la cãderea Imperiului Roman şi anunţã cã francezii vor deveni minoritari în propria lor ţarã. Ea proclamã, în acelaşi timp, dispariţia Uniunii Europene, incapabilã sã facã faţã provocãrilor politice, sociale şi de securitate actuale.

Presa francezã face adesea distincţia între „refugiat” (cel care fuge din calea unui rãzboi, caracter umanitar) şi „migrant” (cel care, din cauze economice sau politice, alege sã locuiascã şi sã munceascã într-un alt stat decât cel de origine) şi recunoaşte cã Germania este cea care a preluat de fapt leadershipul european în gestionarea refugiaţilor, graţie creşterii sale economice mai puternice, dar şi a nevoii de evoluţie demograficã într-un context de îmbãtrânire a populaţiei germane. În rândul francezilor de rând din Strasbourg, sentimentul este mai degrabã de solidaritate şi de responsabilitate faţã de cei care fug din calea rãzboiului.

Ronan Chappey, masterand al Universitãţii din Strasbourg, a declarat pentru Monitorul de Dorna:

E adevãrat cã unii dintre noi sunt de pãrere cã Franţa are suficiente probleme cu locurile de muncã şi cazarea încât sã primeascã irakieni, sirieni sau afgani pe care sã îi integreze complet în societate. Dar eu cred cã trebuie sã gândim european şi internaţional, iar de un minim de umanitate şi solidaritate este capabil fiecare francez.

La rândul sãu, Françoise Péri, farmacistã, ne-a spus cã:

Oamenii aceştia îşi riscã viaţa ca sã ajungã în Europa, noi nu putem sã îi abandonãm, mai ales cã Franţa are condiţii decente de trai şi de muncã.

Autoritãţile locale au început deja mobilizarea. A fost pus la dispoziţie un numãr de telefon gratuit şi o adresã de e-mail pentru cei care doresc sã asigure o locuinţã refugiaţilor, sã îi ajute cu alimente şi haine sau consiliere psihologicã. Iar Universitatea din Strasbourg este pregãtitã sã îşi primeascã primii studenţi-refugiaţi fãrã taxe de înscriere. Ba chiar s-a dezvoltat un slogan în universitate: „La ville les accueille, nous les formons” („Oraşul îi primeşte, noi îi formãm”).

Alain Beretz, preşedintele Universitãţii din Strasbourg, a declarat:

Primirea studenţilor strãini este mereu o mândrie, dar şi o responsabilitate pentru noi. Acum, este mai mult de atât şi o facem cu bucurie. Nu percep nicio taxã de înscriere. De ce? Pentru cã a forma un student strãin în Strasbourg înseamnã sã participi la dezvoltarea economicã a ţãrii, la progresul ei social şi la consolidarea democraţiei în ţara lui de origine.

Pânã la urmã, totul se rezumã la unghiul de abordare a problemei refugiaţilor: ca pe o datorie moralã faţã de nişte oameni care fug din calea rãzboiului (Franţa), ca pe o sursã de creştere economicã şi redresare demograficã (Germania) sau ca pe un pericol la adresa securitãţii naţionale şi a identitãţii religioase pe fondul unei istorii tensionate marcate de ocupaţii teritoriale (Europa de Est).

Sã sperãm cã nu va exista un 11 septembrie european, la fel cum nu vor exista un Grexit, Hongrexit sau Brexit (ieşirea din Uniunea Europeanã a Greciei, Ungariei şi Marii Britanii), dar mai degrabã un Integrance (intrare şi integrare în Europa) a celor care fug de rãzboi civil.