Știrile zilei de17 ianuarie 2022

Dorneanul care l-a dat în judecată pe Nicolae Ceaușescu (partea a II-a)

MATUL

Aurel, aşa cum i se spunea, deşi avea un nume deosebit, Lazăr, a fost vecinul nostru mulţi ani. Două livezi ne despărţeau, iar singura casă care se vedea la răsărit de noi, din camera de zi, era tocmai casa lui Aurel, păzită din spate tocmai de Pietrosul Bistriţei.

O casă tradiţională, ţărănească, din bârne, joasă, cum mai rămăseseră puţine în „perimetrul” oraşului, cu cerdac, acoperiş de şindrilă, cu temelie de piatră spartă şi pământ pe jos în odăi. Avea pruni şi meri în curte, tufe de agrişe şi bujori, grajd cu câteva vaci roşcate, pisici şi un câine ciobănesc în lanţ.

În spatele curţii îşi ţinea lemnele pentru iarnă, iar de acolo pornea şi o cărare spre pădure, printr-o pajişte mărginită de tufe de zmeură şi afine. Trăia fără curent electric. Dormea iarna pe „cuptior”, învelit în piei de oaie, iar vara se culca în pridvor, pe un pat de paie. Un mic paradis peste care, curând, aveau să se adune nori întunecaţi. Se stingea încet generaţia născută înainte de 1900, generaţie care trăise în plină maturitate două Războaie Mondiale.

aurel_matul

Îmi aduc aminte foarte clar slujba de înmormântare a mamei lui Aurel, carul cu boi care ducea sicriul deschis, vocea preotului, bocetele, mâncarea împărţită la pomană, acea atmosferă specifică vechilor ritualuri funerare ortodoxe, oficiate chiar în curtea gospodăriei mortului. La un timp de la moartea mamei sale, survenită undeva la sfârşitul anilor ’60, ceva s-a schimbat brusc la Aurel.

Îmi aduc aminte din discuţiile cu el că devenise mai tăios, adoptase un ton profetic pe anumite subiecte, devenise mai exigent în exprimare, dar într-un stil extraordinar, elevat, care semăna cu cel al unui profesor universitar la o expunere. Se apucase să studieze, în buna manieră autodidactă, Dreptul Internaţional din cărţi împrumutate de pe ici, pe colo. Cu alte cuvinte, se radicalizase.

Am înţeles că Aurel era implicat într-un proces cu Statul şi că ajunsese foarte departe cu el. Tocmai până la Secretarul General. Lucrul lesne de înţeles, considerând că şi Secretarul General nu era, în fond, decât un secretar. Probabil că Aurel a avut o problemă de principiu privind „cumulul de funcţii”. Ceea ce astăzi s-ar numi atât de frumos incompatibilitate. Ce pot eu personal să confirm este că a scris o scrisoare către Vatican, pentru Paul VI, cred.

Scrisoarea nu numai că a ajuns la destinatar, însă a primit şi răspuns, dar şi două cărţi de Drept Roman, în italiană. Am avut ocazia să le văd şi eu. Mereu glumea şi spunea că trebuie să se apuce să înveţe limba italiană, să poată citi cărţile.

Era o obişnuinţă pentru Aurel să citească mult. Chiar eu i-am împrumutat odată „Idiotul” lui Dostoievski, carte care sper să nu îl fi influenţat negativ. Citea multă literatură religioasă ortodoxă, dar şi o mulţime de cărţi de istorie şi drept. Apoi scria note. Totul la lumina lămpii cu gaz. Refuzase electrificarea. Din câte ştiu, ajunsese să îşi pledeze singur cauza în procese, fără să mai aibă nevoie de un avocat.

Trăia, din câte îmi puteam da seama, o viaţă ascetică. Trăia, mai presus de toate, în Adevăr, unde aerul era foarte subţire şi nu puteai rezista prea mult. Evident, într-o zi, inevitabilul s-a produs. A fost „ridicat” de ofiţerii de Securitate şi dus, se zvonea, la Socola.

În fiecare zi, un ofiţer de la Securitate venea acasă la Aurel şi dădea fân la vacile lui roşcate. Pe vremea aceea, vacile erau sacre. Despre toate aceste lucruri nu se vorbea foarte mult, dar se năşteau pe de altă parte tot felul de zvonuri, mai ales după ce Aurel s-a întors acasă.

Nu l-am auzit niciodată vorbind despre perioada în care fusese închis. Amănunte, însă, ar putea fi găsite în Arhivele Securităţii. Un timp, l-am pierdut din vedere pe Aurel, eu fiind plecat în capitală, iar mai apoi în străinătate, însă când m-am întors n-am putut să nu observ că-şi pierduse total interesul pentru gospodărie. În fond, la ce bun şi pentru cine?

Acoperişul casei se prăbuşise. Probabil că în semn de protest îşi lăsa şi vacile să pască în parcul staţiunii, iar el stătea pe o bancă şi asculta Fanfara Militară. Puţină lumea realiza ironia situaţiei. Ultima dată când ne-am văzut, era însoţit de mai mulţi câini ai străzii, iar în mână ţinea un băţ, înfăţişarea sa amintind de arhetipul Matului, simbol reprezentând sfârşitul unui ciclu şi începutul unui altuia, cel care arată oamenilor chipul lui în oglindă.

1 comentariu publicat:

  1. Anica

    Da, personajul merită tot interesul. Am citit cele două părți ale materialului. Ultimul, cred, e cam departe de adevăr, părerea mea. Are dreptate autorul în unele privințe. Spre sfârșitul vieții lui Aurel, Biserica i-a făcut un adăpost; așa, o căsuță, cu o odaie și un antreu. Nu știu dacă Aurel a locuit acolo sau, în continuare, în casa prăbușită. Știu despre lada cu cărți din auzite.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.