La începutul verii ne-am întâlnit cu “sentinela” Arhiepiscopiei Sucevei şi Rădăuţilor, nimeni altul decât ÎPS Pimen, pe crestele munţilor Rodnei. Când l-am văzut alături de foşti primari, oameni de afaceri sau feţe bisericeşti din zonă, brăzdând drumurile cu maşini de teren scumpe, am băgat totul la categoria “nimic nou sub soare nici măcar când nu e soare”, gândindu-ne că popii o pun iar de-o biserică. Înşelate ne-au fost presupunerile când l-am văzut pe Înaltul cum începe să urce creasta Gărgălăului.
Hă-hă, ne-au scăpat nişte comentarii mai puţin haioase, ci mai degrabă răutăcioase: “Popa ăsta vrea să-şi dea duhul pe crestele astea, ca să fie mai aproape de Dumnezeu”, şi nu mare ne-ar fi fost mirarea dacă o parte din compania domniei sale o fi gândit la fel. Dar micuţul căruia i se spune “Înaltul” nici că i-ar fi păsat, nu numai de gândurile noastre, ci dacă i-am fi spus-o şi în faţă. Omuleţul şi-a continuat ascensiunea, lucru care ne-a făcut să ne tot întoarcem gâturile, îndreptându-ne privirea nu spre vârf, ci în spate, spre şirul de omuleţi din depărtare care se încăpăţânau s-ajungă măcar pe creastă.
Uluitor, micuţul Prea-Înalt, ca un şerpaş din Himalaya, uscat de vârstă, dar întărit pesemne de viaţa monahală, s-a oprit în punctul în care a avut dinaintea ochilor 3 judeţe: Suceava, Bistriţa şi Maramureş, şi chiar o ţară, Ucraina, ale cărei obcine se vedeau în depărtare. După sentimentul de admiraţie care ne-a încercat faţă de vâna bătrânului, gândul ne-a fugit spre popii care n-au nici măcar jumate din anii acestuia, dar ale căror burţi i-ar împiedica să facă astfel de escapade montane. Dacă ar fi măcar nişte piscuri ale spiritualităţii ortodoxe, am neglija şi dimensiunea maţului, şi maşinile luxoase pe care le conduc cucoanele lor, şi chiar şi relaţia mult prea intimă cu afacerile.
Dacă Prea-Înaltul nu le dă un canon de tipul “braţele pe lângă corp, sus genunchii, hai că se poate”, atunci s-o facă de la sine, pentru că cine ştie, îi mai trece dracului prin minte Nemuritorului să se încarce energetic din Rodnei sau Călimani, îi ia cu el forţat şi-şi dau duhul la nici 45 de ani. Pamfletul e de bine, aşa că nu e nevoie să fim afurisiţi. “Casa sufletului e trupul”, zice Cartea Sfântă, iar dacă trupul e o povară, oare sufletul zburdă? Aşa că, pe creste, stimaţi tovarăşi!
Această rubrică este un pamflet şi trebuie tratată ca atare!
Lasă un răspuns