Povestea care urmează are ca personaj principal un băiat de clasa a patra, care nu asculta deloc de părinţii săi şi făcea tot felul de năzbâtii. De aceea sfatul meu pentru copii este acesta: nu urmaţi exemplul lui şi ascultaţi de părinţii voştri. Părinţii merită toată cinstea de care se poate bucura un om, iar neascultarea de ei aduce multă durere în sufletele lor. Dacă nu mă credeţi pe mine, credeţi măcar cuvântul lui Dumnezeu, Tatăl nostru al tuturor, cuvânt scris chiar de degetul Său pe Tabla Legii, în porunca a cincea: „Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta, pentru ca să ţi se lungească zilele, în ţara pe care ţi-o dă Domnul Dumnezeul tău”.
Terminasem clasa a patra cu premiul întâi. Şi în clasele anterioare luasem premiu, însă niciodată premiul cel mare. Dar nu premiul în sine era bucuria mea, ci faptul că tata îmi promisese că dacă iau premiul întâi mă lasă în excursie. Ar fi putut să mă lase şi dacă nu luam premiu, pentru că mulţi dintre colegii mei cu note de patru şi cinci plecau în fiecare an în excursie, iar când veneau toamna la şcoală se lăudau cu toată gura cu isprăvile lor în timp ce eu îmi rodeam unghiile de invidie şi supărare. Uneori, ca să-şi bată joc şi mai tare, mă întrebau în băşcălie: „Ia zi-ne, bă, şi nouă, tu unde ai fost în excursie vara trecută?” Ce puteam să le răspund, să le spun că am fost în excursie la prăşit sau cu vaca?
Nu puteam să înţeleg cum puteau părinţii lor să-i lase în excursie pe unii dintre colegii mei care nici măcar în clasa a patra nu ştiau bine să citească, în timp ce eu mă socoteam aproape un geniu, deşi nu știam ce înseamnă geniu la vremea aia. Bănuiam însă că-i ceva de bine din moment ce un profesor dintr-un sat vecin care venise pe la noi ca să împrumute nişte bani de la tata mi-a cerut carnetul de note şi după ce a văzut coloanele cu decari, a slobozit un „Oho, dom’ Croitor, să şti că puştiul matale e un geniu! La ce note are o să ajungă departe”. Multă vreme nu mi-am bătut capul cu faptul că sunt sau nu un geniu, ci mai mult eram interesat cât de departe o să ajung, din moment ce nu trecusem niciodată dincolo de Şantul cel Mare.
După ce a plecat profesorul l-am întrebat pe tata ce înseamnă „geniu” şi cât de departe o să ajung, la care tata mi-a răspuns sec: geniu e o prostie pe care o ai tu in cap, iar cât de departe o să ajungi o sa vezi la vară, când începe prăşitul şi va trebui să mergem pe jos până pe coasta Stârlivăţului. Răspunsul lui nu m-a mulţumit, de aceea am insistat să fie mai clar. Tata a fost cât se poate de clar şi mi-a spus: “măi băiete, tu vezi-ţi de treaba ta şi nu te lua după toţi şmecherii care vin la mine după bani.”
Premiul întâi se lua foarte greu, cel puţin la noi la şcoală. Nu că ar fi fost şcoala din Liteni vreo mică Sorbonă de la ţară, ci mai ales pentru faptul că se dădea un singur premiu întâi şi nu mai multe. De aceea bătălia era mare, părinţii unora dintre copii erau toată ziua pe la învăţătoare cu găina subsuoară şi coşul plin cu cozonaci şi învârtite cu rahat. Concurenţa era acerbă, iar ai mei nu s-au gândit nicio clipă să sacrifice una din cele peste o sută de găini din ogradă numai ca să mă vadă urcat pe podium. Îmi spuneau doar atât: „Măi băiete, dacă te duce capul, bine, dacă nu, să ştii că nu dau eu iama în găini numai ca să te lauzi tu că ai luat premiu. Nu, nu, dacă nu poţi mai mult, uite sapele cum stau frumos aliniate, trebuie să le ia şi pe ele cineva de coadă şi să le mai plimbe măcar până la Stârlivăţ, Dealu’ Rău sau Căldăruşa. Şi apoi şi la coada vacii e un loc de muncă sigur şi bun, n-a murit nimeni din asta!” Grozave încurajări, n-am ce zice.
Tata mi-a fixat ştacheta atât de sus pentru că era sigur că n-o voi putea trece, adică nu voi pupa eu premiu şi încă întâi, iar ca urmare nu va fi nevoit să mă lase în excursie, unde zicea el că: „La ce să te duci acolo cu toţi golanii, să te strici şi mai mult?” Era ca şi cum eu aș fi fost tare bun şi cumsecade, iar excursia ar fi putut să mă contamineze cu oarece apucături urâte şi cuvinte porcoase.
De câte ori am luat premiu niciodată nu am ştiut mai dinainte ca să mă pregătesc. Pe vremea aceea se dădeau trei premii mari şi late, plus o menţiune pentru fiecare clasă. Profesorii şi învăţătorii păstrau cu sfinţenie numele celor care urmau să fie premiați. De aceea şi surpriza era pe măsură. Eu, deşi învăţam bine, nu îndrăzneam să ţintesc atât de sus. Totdeauna credeam că numai alţii au acest drept. În fond cine sunt eu ca să râvnesc la aşa ceva? Aproape că mi-era ruşine de gândul acesta. De aceea la serbarea de sfârşit de an niciodată nu veneam cu flori. Spun asta pentru că cel puţin un sfert din părinţi veneau cu copiii de mână, iar în braţe purtau câte un snop de stânjenei sau bujori pentru premiu.
Se făcea o scenă în curtea şcolii, ornată cu hârtie creponată şi covoare ţărăneşti în fundal. În prima parte a serbării urcau pe scenă cei care spuneau poezii, cântau sau dansau pe muzică populară. Eu n-am dansat niciodată la un asemenea nivel, ci numai pe la brigăzi artistice ţinute prin săli de clasă. După „programul artistic”, pe scenă se aşeza o masă peste care se întindea o pânză roşie, apoi se umplea cu cărţi şi diplome pentru premianţi. Se începea cu clasa întâi şi din jumătate de clasă care se aştepta la premii, luau doar patru elevi. Atât. Până se citeau toate numele, până se împărţeau pachetele cu cărţi dura destul de mult şi până să se ajungă la clasa a patra, eu şi câţiva băieţi jucam un mic “război” pe după şcoală. Acum eram liberi, nu ne mai urmărea directorul ca să ne urechească până la sânge. Puteam să ne “împuşcăm” între noi cât voiam.
Aşadar îmi caut un loc strategic să mă ascund şi de unde eventual să pot „împuşca” pe cât mai mulţi. Nimeresc exact lângă lada de gunoi. Locul pare ideal, am vedere în toate părțile, inclusiv spre scena din curte. Pe de altă parte, lada fiind atât de mare, îmi asigura o acoperire totală și nu atât lada, cât mulţimea de flori care forma un munte deasupra ei. Practic lada era burduşită cu vârf de florile aruncate de părinţii celor care nu au luat premiu. Îi şi vedeam cum se retrag subtil de lângă scenă, rușinaţi de faptul că odraslele lor nu şi-au auzit numele și aruncau cu ură şi frustrare snopii de flori peste mine, care stăteam chircit în dosul lăzii de frica „duşmanului”. Bine măcar că pe ei nu i-am “împuşcat” din greşeală.
Deodată, pe când ciuleam urechea la inamic, mă aud strigat cu voce neoficială, de omul de serviciu pe şcoală: „Bă croitorule, Croitor David, unde ești, măi băiete, pe unde umbli, băi?” Sar ca arcul din ladă, arunc florile de pe mine şi răspund: „Da, bade Tanele, sunt aici, care-i treaba?” „Bă, vezi că o zis învăţătoarea că iei premiu şi te-a văzut că n-ai flori. Trebuie să ai flori neapărat, să n-o faci de rușine în fata oamenilor. Unde ţi-s florile, le ai la tactu sau cu cine ai venit tu la serbare?” „Păi eu am venit singur şi n-am flori”. „Bă, fii atent, nu mă interesează treaba asta, trebuie să vii imediat cu flori, că te strigă din moment în momen”. „Bine, nea Tanele, hai că vin, aşteaptă numai oleacă!”
Mă aburc pe lada de gunoi şi înhaţ la repezeală un snopuşor de flori, numai bujori roşii unu și unu, supercalitate şi pe deasupra legaţi frumos cu o fundiţă de mătase verzulie. După cum arăta buchetul, sigur a fost făcut de mama unei fetiţe. Dar fetiţa n-a luat premiu şi nici măcar menţiune, altfel nu ajungeau florile la gunoi. Chiar dacă n-am avut prea mult timp să mă gândesc la biata elevă pe care oricum n-o cunoşteam şi care precis la ora asta plângea cu sughiţuri, mă simţeam oarecum vinovat de faptul că voi lua eu premiu cu florile ei. Mi se pusese un nod în gât de îmi venea să arunc buchetul şi să-mi văd de drum. Dă-l încolo de premiu, mare lucru, nişte cărți şi o bucată de carton! Şi aşa n-am timp să le citesc pentru că toată vacanţa o să fiu la prăşit, iar ai mei nu mă lasă să pierd vremea cu cititul. În timp ce cugetam la toate acestea m-a săgetat deodată gândul excursiei pe care mi-a promis-o tata. Poate că iau premiul întâi? Mai ştii?
Sunt strigat pe nume: Croitor Ghe. David, clasa a patra, premiul întâi! Mă strecor anevoie printre oameni din cauza florilor, urc pe scenă şi mă înfăţişez băţos lângă învăţătoare ţinând în braţe buchetul mai mare ca mine. „Măi Croitorule, unde umbli, măi băiete, vai ce-mi bate inima, tu nu ştii că iei premiul unu, vrei să mă faci de râs acum, la sfârşit?” Păi nu prea ştiam, dar m-a anunţat badea Tanel. „Bine, bine lasă asta acum, uite premiul aici, diploma şi cărţile”. Îi întind snopul de flori. „Pfii, da ce buchet frumos ţi-a făcut mamă-ta! Ea cum de ştia că iei premiu şi tu nu?” „Ei, mama mea ştie totul şi încă buchetul ăsta e nimic, mi l-a făcut la repezeală, dar să vedeţi ce buchet mi-ar fi dat dacă aş fi ştiut şi eu de premiu și aş fi anunţat-o din timp”.
În sfârşit ajung acasă cu premiul în braţe la vedere. „Ce ai acolo, măi băiete?”, întreabă tata. „Păi ce să am, nu vezi, paşaportul pentru excursie”. „Cum vine asta?” „Cum să vie, bine, am luat premiul întâi şi ai zis că dacă iau premiul unu mă laşi in excursie, mi-ai promis, ţii minte? Nu cumva să faci pe niznaiu cu mine că nu merge la cât am tras eu pentru premiul ăsta! Matale m-ai învăţat că ce promitem trebuie să şi facem, aşa că trebuie să te ţii de cuvânt şi să mă laşi”. L-am cam prins la înghesuială pe tata, nu a mai putut da înapoi. S-a dus în casă şi a ieşit cu banii de excursie, fix 136 de lei. I-am luat tremurând de emoţie, dar şi de frică, pentru că nu-mi venea să cred că voi pleca şi eu în prima mea excursie.
Am dat fuga la şcoală şi am plătit. Ni s-a spus că excursia durează zece zile și că o să mergem şi la Marea Neagră. Vom pleca din Suceava cu trenul. Vor fi copii de la clasele patru-opt. Super, mi-am zis, o să am cu cine face năzdrăvănii cât cuprinde, că doar tata n-o să fie cu mine ca să mă cârpească la prima şotie mai răsărită. Nu fusesem niciodată cu trenul, ştiam doar din povestite că-i o maşinărie lungă-lungă, cu multe vagoane şi că nu eşti obligat să stai pe scaun, ci poţi să te plimbi prin el în timp ce merge. Doamne, ce gânduri, ce emoţii îmi străpungeau rărunchii! Trăiam o bucurie pe care-mi venea s-o strig în gura mare, să urlu, să ţip. Mi-era teamă ca nu cumva să mor înainte de a pleca şi să nu mai prind excursia.
După aceea poa’ să se întâmple orice, nu mai contează. Nu mai vedeam rostul vieţii fără această plecare. Voiam doar să prind excursia şi atât, nimic altceva nu mă mai interesa. Mă uitam la oameni, la cei care nu plecau în excursie şi mi se păreau nişte rataţi, îmi venea să le plâng de mila numai gândindu-mă la faptul că eu o să merg cu trenul, iar ei o să plece cu noaptea în cap la prăşit. În fine, îmi pusese şi mie Dumnezeu mâna-n cap.
În sfârşit, după o așteptare care părea fără sfârşit a sosit şi ziua plecării. Ne-am adunat toţi băieţii și fetele la scoală, de unde avea să ne ducă în oraş un tractor cu remorcă. Fiecare avea câte o valiză din lemn cu câte două lacăte cel puțin. Valizele erau grele de parcă am fi cărat bolovani. Nu conta, plecam în excursie și asta ne făcea să uitam de orice altceva. Nu voi povesti decât sumar anumite întâmplări din acest voiaj atât de mult aşteptat. Vă spun doar atât, că în această excursie am luat cele mai multe palme de la profesorii supraveghetori. Fără număr. Prima dată am încasat-o zdravăn pentru că în tren fiind, pe o zăpuşeală de nedescris, mi s-au opărit picioarele din cauza căldurii, dar mai ales din cauza şosetelor supraelastice, astfel că m-am descălțat şi cu nonşalantă mi-am plasat „holoabele” transpirate pe bancheta din faţă, exact sub nasul directorului de la școală.
Nici n-a apucat damful să urce mai mult de juma’ de metru că m-am şi trezit cu o scatoalcă asezonată cu o sudalmă pe măsură, drept în scăfârlie. Am fost evacuat pe loc din compartiment, ceea ce era chiar mai bine, deoarece puteam să umblu lerla de la un capăt la altul al vagonului fără ca cineva să aibă treabă cu mine. Atât doar că eram desculţ, dar nu mă deranja. Treceam printre oamenii înghesuiți pe holul vagonului aburcându-mă peste genți, rucsace și desagi plini cu câte și mai câte, amuzându-mă copios de tot ceea ce vedeam. Unii fumau, alții beau direct din sticle, toți făcând o hărmălaie de nedescris. Ba chiar mai mult am văzut pe unii dintre colegii mei cum aruncau cu ouă în trecători sau în animalele de pe marginea căii ferate. Ce frumos era și ce aş fi aruncat și eu măcar cu un ou în cineva, dar toate erau în valiză și nu îndrăzneam să mai intru în compartiment. Mi-era frică să nu mă ia directorul iarăşi la bâză. Aveam ouă în prostie, cred că mi-a pus mama cel puțin vreo 30, zicea ea că mai bine să fie și să nu trebuiască decât să-ți fie foame și să n-ai de unde.
Mi-am făcut un calcul și mi-am zis că cel puțin zece ouă ar merge pentru aruncat. La un moment dat mă apropii de un coleg și-i cer un ou împrumut. Îmi dă. Iau oul şi-l arunc în capul unui trecător care stătea liniştit pe peron, pentru că trenul oprise în gară, dar eu n-am sesizat asta. După ce am aruncat oul și am nimerit ţinta am scos capul pe geam și m-am pus pe hlizit cu toată gura, fără să realizez ce boacănă am făcut. Omul de pe peron a urcat imediat în tren, însă eu nu am realizat că venea direct spre mine ca să-mi “plătească” oul. Astfel că am încasat-o din nou cu vârf și îndesat. M-am bucurat totuși că nu m-a spus directorului, care ar fi avut el grijă să țin minte excursia asta.
După vreo două zile am ajuns în Deltă, unde am făcut o plimbare cu vaporul. Pe tot parcursul Dunării, pe vapor, am stat cu faţa la colţ din cauză că am ciupit de fund o fată din clasa a opta. Chestia cu ciupitura nu era problema mea și nici nu știam la ce folosește, dar am făcut-o pentru că am văzut asta la un băiat din clasa a şaptea, repetent un an și care era vedeta excursiei. De aceea mi-am zis că dă bine să fac şi eu ca el, poate ajung și eu în centrul atenţiei. Așa că am tras o ciupitură cu toată puterea, astfel că domnişoara a scos un țipăt sfâșietor, iar eu am primit un antreu de patru palme, două şuturi şi faţa la perete toată Dunărea.
După zece zile și vreo două sute de palme, am ajuns din nou acasă. Casa mi se părea mai mică decât o lăsasem, iar parinții parcă mai aplecați de spate și mai amărâţi. Cel puțin bunica părea de 200 de ani. Niște ţărani, mi-am zis, ce știu ei? Au văzut ei vreodată marea, sau Dunărea? Nici nu-mi venea să stau de vorbă cu ei. Deja aveam ifose de om umblat prin lume, vorbeam cu accent „domnesc” și umblam încălţat cu sandalele cele bune, ceea ce nu era permis, pentru că se ştia, era o regulă, toata vara trebuia să umblu desculţ ca toţi oamenii locului. Trebuia să păstrez sandalele pentru la toamnă, când va începe școala. Însă eu, cu aerele mele de băiat plimbat până la mare și înapoi, nu mă mai simțeam de-al satului.
Într-una din zile tata, ca să-mi scoată din cap domnia, mă trimite să dau un braţ de fân la vacă. Luat cumva pe nepregătite, îl întreb: ce-i acela fân și ce-i aceea vacă? Tata s-a uitat pieziş la mine, s-a apropiat și mi-a dat pe loc răspunsul drept în moalele capului. Un răspuns corect, mi-a zis tata. Un răspuns care mi-a împrospătat memoria, făcându-mă să văd în faţa ochilor nu o vacă, ci o cireadă întreagă.
Talent eminent! :) Felicitari!