Amintirile lui David Croitor: Mierea

Aveam şase, poate şapte ani când am rămas pentru prima dată singur acasă. Părinţii mei, bunica şi două surori mai mici erau cu toţii plecaţi la prăşitul de-al doilea la porumb, tocmai în deal la Stârlivăţ. Şi-au luat în spinare sapele, cofa cu apă, desagii cu mămăligă, ceapă şi brânză, pe cele două copile, Aurica şi Ana, surorile mele, au zis „Doamne ajută” şi au plecat. Înainte de a ieşi pe poartă, bunica s-a întors spre mine, a ridicat ameninţător degetul şi mi-a spus răspicat: „Măi, băiete, tu eşti mare de acum, casa rămâne pe mâna ta, aşa că ai grijă de găini, raţe şi gâşte, să nu care cumva să iasă în grădină. Să stai cu ochii pe pui, ca nu cumva să vină uliul să-i ia şi mai ales să nu te pună păcatul să ieşi în drum sau să primeşti copii în ogradă. Ai auzit?”

Da, am auzit, răspund eu ameţit şi tehuit de cap de la atâtea sfaturi. „Vezi că ai de mâncare pentru amiază un ou şi o hrincă de mămăligă”, continuă bunica de parcă n-ar mai fi putut de grija mea. „Bine, bine, am înţeles”, răspund plictisit, dorindu-mi să-i văd duşi cât mai repede din faţa mea şi să devin astfel stăpânul absolut al curţii imense, pline cu orătănii. Împăratul găinilor.

Au plecat. Prima din grup era vaca pe care tata o mâna din spate, apoi venea mama ducând de mână pe cele două copile încă adormite, iar la urmă bunica, încărcată până peste cap cu sarsanale, încheia plutonul. M-am urcat pe poartă ca să-i pot urmări cum se îndepărtează. Au mers până-n capătul uliţei cam cincizeci de metri, după care au cotit-o la dreapta pe după şura lui Ion a Dorii. Nu i-am mai văzut. În sfârşit, după atâta aşteptare sunt singur acasă.

Primul lucru pe care l-am făcut, mai mult de nevoie, fiindcă mă scormonea la maţe o foame cumplită rămasă încă de ieri, a fost să mănânc în regim de urgenţă oul de prânz şi bucata de mămăligă, deşi era dimineaţă şi încă dimineaţă tare. Ai mei se trezeau cu noaptea-n cap şi asta nu pentru că nu mai puteau ei de dorul prăşitului, ci pentru faptul că le era ruşine de oameni să ajungă pe câmp când soarele era deja sus. Nici nu intra în discuţie aşa ceva. Apoi mai era şi faptul că tarlaua Stârlivăţului era hăt departe şi aveai de mers aproape un ceas dacă mai ţineai cont şi de tot calabalâcul destul de greu, plus vaca pe care n-o scoteai din ritmul ei. Aşa se făcea că ajungeai acolo gata obosit. După aceea mai era şi gura bunicii care toca într-una ca şâşcorniţa la strujeni încă de când se trezea: „hai, măi, oameni buni, hai să ne urnim odată că ne prinde seara aici şi noi nici n-am ieşit din ogradă, râde lumea de noi!” Aşa că vrând, nevrând, toata echipa se punea în mişcare odată cu apariţia primelor raze de soare.

Cu burta aranjată pentru moment am început să mă învârt prin ogradă şi să fac o verificare în mare a situaţiei generale. Mai întâi m-am uitat atent la gard, luând la puricat scândură cu scândură, după care am controlat la sânge toate găurile de sub gard, găuri pe unde ar fi putut ieşi la o adică găinile, dar mai ales puii. Am mai pus ici colo câte un bolovan, iar unde era nevoie am pus bucăţi de scândură sau placaj. Am verificat încă o dată lucrarea şi am constatat că totul era în regulă, nu mai putea intra sau ieşi din curte nici măcar un şoarece, decât dacă ar fi sărit peste gard, pe dedesubt nici într-un caz. Eram mulţumit de treaba făcută, dar şi de faptul că securitatea păsăretului era asigurată. În concluzie, puteam să declar dimineaţa aceea o dimineaţă reuşită. Mă simţeam împlinit, burta plină, găinăretul în siguranţă, uliul nu se arăta, eram singur şi liber, fără să mă bată nimeni la cap. Era exact cum mi-am dorit. Ziua bună se cunoaşte de dimineaţă, vorba proverbului.

Văzând aşadar că toate-s puse la punct şi nemaiavând ce face mi-am zis că ce-ar fi să ies puţin în drum. Nu am uitat că nu aveam voie, dar nici să stau ca prostu’ pe prispă şi să mă uit toată ziua cum scociorăsc găinile, nu-s eu omul, asta e clar. Şi apoi nu ies în chiar drum, adică drept în mijlocul lui, nu, nici vorbă! Ies doar oleacă acolo, nu mult, maxim la un metru de poartă, mai mult de probă, s-arunc o privire. Atât. Ce, vrei să mă vadă lelea Saveta de peste drum şi apoi să mă spună lu’ tata? Nu, nici într-un caz, nu cad eu în capcana asta, doar nu-s prost! Urmând această logică am deschis portiţa cu frică să nu scârţâie şi să audă vreun vecin, am păşit timid în praful drumului şi m-am aşezat lângă stâlpul porţii. Am stat aşa rezemat vreun sfert de ceas, cred, apoi m-am plictisit. Am scrutat uliţa în stânga, în dreapta, am privit cerul senin, am vrut să privesc chiar şi soarele drept în ochi, însă n-am putut. Mai mult de atât n-am ce să fac, doar n-o să stau să reazem stâlpul ăsta toată ziua.

Încep să mă frământ şi mă gândesc că totuşi dacă aş pleca mai încolo pe drum, doar cinci minute, nu mai mult, n-o fi moarte de om. Doar n-o să stau până diseară încremenit aici ca stâlpul ăsta de lemn. Stâlpul n-are decât să stea, că de aia-i stâlp, pe când eu nu sunt stâlp, eu sunt băiat mare şi mi-ar sta numai bine o tură până pe deal la lele Marta şi încă una până-n vale la Şomuz. Frumoase gânduri îmi trec prin cap, dar şi dacă află bunica mă rupe în bătaie. Cunosc bine situaţia, nu-i de glumă cu bunica! Şi totuşi ce-o fi o fi! Decât să stau ca Vasilică bouţul babei Rusanda câte-un ceas pe muchie şi să mă uit la poartă, mai bine plec oleacă pe uliţă la deal. Dacă mi-o fi norocul s-o încasez deseară pe spinare, asta e! Dar poate că nu află nimeni şi atunci nu-i păcat să risipesc aşa bunătate de zi?

După ce am cântărit bine toate lucrurile, m-am hotărât să ies pe uliţă. Dar cu precauţie. Şi cu frică. M-am uitat atent la lelea Saveta în curte. Nicio mişcare. Asta-i bine, îmi zic în gând, cred că-i la prăşit ca toata lumea, doar n-avea să stea acasă cu găinile, aşa cum stau eu. Deşi i-ar fi convenit, sunt sigur. Eu sunt copil, pe când dansa e ditamai femeia, cred că are o sută de kile, pe puţin. Aşa l-am auzit spunând pe moşul Leonte: uite, mă, la dubala aia de o sută de kile, nu prea-i place sapa. Îi place sau nu, n-are încotro, păpuşoiul trebuie prăşit, că acuşi buruiana îi mai înaltă decât el. Mă tot întreb cum o fi cântărit-o moşul Leonte pe lelea Saveta, aşa, din ochi, sau o fi avut el altă metodă? Treaba lui până la urmă. Clar, lelea Saveta nu-i acasă, că o fi la prăşit sau nu, nu-i treaba mea. Asta înseamnă că sunt liber şi nu mă vede nimeni, pot face ce vreau.

Pe uliţă nu-i nimeni, niciun om, niciun copil. Pustiu. Toată lumea, cu mic cu mare, cu căţel şi cu purcel, e la câmp. Numai bătrânii şi oamenii de încredere aşa cum sunt eu, de pildă, rămân acasă ca să aibă grijă de gospodărie. Mare răspundere! Pământul este uscat şi crăpat de la secetă. Demult n-am mai văzut un strop de ploaie şi nici nu vreau să văd. Mie nu-mi place ploaia, însă oamenii din sat vorbesc că tare ar fi bună o ploicică. Eu nu pot să-i înţeleg, cum să-ţi placă ploaia când totul e gri şi ud şi trebuie să stai numai în casă? Ce viaţă-i aia? Pe când dacă e soare, ohoo, câte poţi face pe afară! Pe drum praful este gros şi fin ca făina, doar că-i cenuşiu şi nu alb, în rest e la fel. Alerg desculţ prin praf şi mă afund până la oul piciorului. Ce cald e praful, îmi vine să mă tăvălesc prin el aşa cum se tăvăleşte uneori calul lui nea Dumitru de peste pod! Ce bine este să te joci în drum, să fugi la deal şi la vale cât vrei şi nimeni să nu-ţi aibă grija! Mă distrez grozav.

Pe marginea drumului cresc tufe şi răchite. Mă duc să rup o cracă pe care s-o trag după mine ca să scot nori de praf. Fug cu creanga după mine şi cu cât alerg mai tare cu atât norii de praf sunt mai mari. Îmi place la nebunie treaba asta. De acum poate să vină şi uliul, că oricum nu vede nicio găină. Nici eu nu mai văd nimic, peste tot e praf, pâclă de praf. Pe rufele din pânză albă pe care lelea Saveta le-a întins la uscat s-a aşezat binişor praful. Rufele sunt negre acum, eu le-am „vopsit”. Dacă ar şti lelea Saveta, ce vergele pe spinare mi-ar mai trage ea! Poate altădată, după ce-şi mai spală încă o dată rufele. Râd de ea şi mă simt minunat.

Cât timp m-am mai învârtit prin praful uliţei n-a apărut niciun copil cu care să mă joc. La un moment dat m-am săturat de alergat cu creanga, aşa că am abandonat-o drept în mijlocul drumului. Mă tot bate gândul să dau o fugă până la Şomuz. Şomuzul e aproape, la doi paşi, curge chiar prin capătul grădinii noastre. Mi-e cam frică numai când mă gândesc, pentru că odată s-a înecat cineva în Şomuz, dar asta mai demult pe când eu nici nu eram, aşa mi-a spus bunica. Şi dacă mai ţin cont că tot bunica mi-a zis odată, pe când treceam cu ea pe lângă pârâu, că în apă sunt vârtejuri grozave care te pot trage la fund, atunci chiar că mă iau fiorii pe şira spinării.

Tocmai când mă frământau aceste gânduri şi începusem să mă plictisesc, observ un punct negru în înaltul cerului. Cu cât priveam mai mult parcă punctul se apropia, se mărea şi se rotea. Era uliul, ştiam asta de la bunica, mi l-a arătat într-o zi şi mi-a spus: vezi punctul acela care se tot învârte acolo sus? Să ştii că acela e uliul, vine ca să înhaţe vreo găină sau vreun pui. Tu să nu-l laşi, când îl vezi te duci între găini, pui mâna la gură şi strigi cât poţi de tare şi nu te opreşti până nu fuge şi lasă găinile în pace, ai înţeles? Am intrat imediat în curte şi m-am băgat între găini, am pus mâna la gură şi am început să strig aşa cum striga bunica: haaauliii, haaauliii! Uliul nu m-a băgat în seamă, era prea departe, s-a mai rotit de câteva ori, apoi s-a topit în albastrul cerului.
Pericolul a trecut, în curte toate erau la locul lor aşa că mi-am zis că, orice ar fi, tot am să dau o fugă până la Şomuz. Ar fi păcat să pierd ziua. Zi ca asta nu mai prind eu, garantat! Dacă ar fi să mă iau după bunica ar trebui să mă aşez acum pe prispă şi să stau pâââână seara cu ochii pe găini. Cred că şi găinile ar râde de mine, aşa fraier n-au mai văzut ele. Câteva gâşte îşi întind gâturile spre mine, gâgâie într-una de parcă ar vrea sa-mi spună pe limba lor: du-te, băiete, şi-ţi vezi de treaba ta, nu mai sta la fundul nostru, că ştim noi să ne purtăm de grijă şi singure! Bun, dacă până şi gâştele par să-mi spună să plec la Şomuz, atunci am să plec şi gata. Ştiu ele cum stă treaba cu apa. Dacă tot m-am hotărât să plec, atunci trebuie să mă asigur cumva că nu vine uliul, pentru că nu ştii la ce să te aştepţi de la el, acum apare pe cer, acum dispare, aşa că cel mai bine ar fi să iau măsuri şi să asigur cloşca cu pui. Nu degeaba mi-a zis bunica că atunci când vine uliul prima dată se repede asupra puilor, pentru că-s mici şi uşor de înhăţat în gheare, aşa că trebuie să am mare grijă. Avea dreptate bunica, nu-şi răcea ea gura de pomană.

M-am uitat la pui şi la cloşcă, cântărindu-i din priviri. Cloşca e mare şi grasă, iar puiuţii mici şi sfrijiţi. Toţi sunt galbeni şi rotunzi ca nişte mere pufoase, iar când fug ca să ţină pasul cu cloşca mai mult se rostogolesc. Sunt tare frumoşi, dar şi gălăgioşi, piuie de mama focului şi se bat de la râme. Trag câte doi de râmă până când râma se rupe şi ei cad în fund. Cloşca şi puii stau împreună şi nu se amestecă cu celelalte găini sau raţe de prin curte. Dacă apare uliul îi este uşor să-i găbjească, pentru că stau izolaţi. Altceva ar fi dacă s-ar amesteca cu gâştele, uliul nici n-ar avea curaj să se apropie. Odată sare gânsacul la gâtul lui şi hârşti, l-a ras. Dacă stau bine şi mă gândesc nici cu cloşca nu prea are şanse uliul, e prea grea şi afurisită. Nu lasă pe nimeni să se apropie de puii ei. Puii însă n-o prea ascultă şi câteodată se rătăcesc aiurea umblând ca bezmeticii după râme şi gâze, iar şmecherul de uliu asta aşteaptă. De aceea mă tot frământ să găsesc o metodă prin care să-i pun la adăpost în caz că vine uliul, cât timp eu sunt plecat la pârâu.

Atunci îmi vine în minte o idee grozavă. Recunosc că ideea nu-i a mea în totalitate, însă eu am îmbunătăţit-o şi am adaptat-o situaţiei. Mi-aduc aminte că bunica de câte ori pleca undeva, ca să nu aibă grija cloştii, o lega de un picior cu o sfoară apoi o priponea cu un băţ pe care-l împlânta în pământ. Cloşca se învârtea numai în cerc, iar puii după ea. Toata ograda era plină de cercuri. Atunci mi-a „fătat” mintea o idee şi mai şi, nu degeaba îmi tot spunea tata de câte ori făceam câte o năzdrăvănie: „măi, baiete, ţie îţi fată mintea numai prostii”. Şi ce dacă? Dacă fată prostii poate făta şi lucruri bune, nu? M-am dus în şoapră unde ştiam eu că bunica agăţase într-un cui un ghem mare de aţă de cânepă pentru legat sacii cu grăunţe. Am luat ghemul şi am tăiat cu barda pe trunchi o bucată bună de sfoară. După ce am luat sfoara am venit în curte, am prins cloşca nu fără luptă, dar am prins-o şi i-am legat sfoara de picior. Apoi am prins toţi puii pe care i-am pus într-o coşarcă pentru a-i avea la îndemână, după care i-am luat unul câte unul şi i-am legat frumuşel cu aţă unul de altul şi toţi de cloşcă. Unde mergea cloşca acolo mergeau şi puii, se deplasau toţi odată, ca la comandă. „Bună treabă”, mi-am zis, „de acum poate să vină uliul cât o vrea, că n-are nicio şansă”. Îmi pare bine că am făcut treaba asta pentru că bunica mi-a zis la ureche înainte de a pleca: „să ai grijă de pui ca de ochii din cap, nu cumva să ia uliul vreunul, că te omor cu mâna mea, ai înţeles?” Normal că am înţeles, cu bunica nu era de glumit, ştiam că dacă ia uliul vreun puiuţ sunt mort, asta era clar. De aceea sunt atât de bucuros că am reuşit să rezolv situaţia.

Având sentimentul datoriei împlinite am lăsat în urmă cloşca cu puii şi am luat-o uşor şi cu frică spre pârâu. Odată ajuns pe mal m-am învârtit un timp pe acolo, am controlat apa cu degetul de la picior şi mi s-a părut tare rece. Afară era cald, bujală mare, însă nici prin cap nu-mi trecea să mă scald. Mă temeam de apă numai când mă uitam la ea. Apoi m-am urcat într-o răchită înaltă, am pus mâna streaşnă la ochi şi am vrut să văd dacă bat până spre Stârlivăţ, mă gândeam că poate o să-i zăresc pe ai mei la prăşit, dar nici pomeneală. În schimb puteam să vad până la Şanţul cel mare. Măcar am vedere ageră. Am coborât din răchită, m-am aşezat pe iarbă cu faţa în sus, am căscat de două ori şi am adormit. Un hoţoman de somn m-a furat şi m-a dus în lumea viselor.

Nu ştiu cât timp am dormit, însă deodată am sărit drept în picioare. De undeva de sus, din cer s-auzea zgomot mare, scandal, cotcodăcit şi bătăi disperate din aripi. Hotrocol în toată regula. Ameţit şi cu ochii încă lipiţi mă uit în sus să văd ce se întâmplă. Cât pe ce să cad mort, nu alta. Uliul zbura spre cer cu cloşca în gheare şi cu şiragul de pui atârnând după ea. M-am speriat grozav şi am început să dau din mâini şi să strig cât pot. Am izbucnit în plâns. Degeaba. Uliul a dispărut după un deal cu tot cu cloşcă şi pui.

Primul gând care mi-a venit în minte a fost că voi muri. Clar. Dacă bunica mi-a zis că mă omoară, ştiam bine că nu mai am scăpare. Ce aş putea să mai fac? Tremuram din toate celulele. Atunci mi-am spus: decât să stau până deseară când se întorc ai mei şi s-o aştept pe bunica să mă omoare în cine ştie ce chinuri grele, mai bine să mor acum. Mor şi gata. După aia mai văd eu. Problema e însă cum să fac ca să mor? Mi-am amintit că astă primăvară bunica a ascuns nişte borcane cu miere sub o scândură de pe prispă. În timp ce ea scotea scândura ca să pitească bine borcanele, eu am surprins-o asupra faptului. Am întrebat-o curios ce face acolo, iar ea mi-a răspuns mânioasă: „Nu-i treaba ta ce fac eu aici, tu du-te şi te joacă, nu sta pe capul meu!”

Bineînţeles că eram prea curios să văd totul aşa că n-am vrut să plec până nu mi-a spus exact despre ce-i vorba. Atunci bunica ridică un ochi către mine şi-mi spune cu voce gravă: „Nu cumva să te pună păcatul să mănânci de aici, pentru că în borcane este otravă şi dacă mănânci mori pe loc, nici nu simţi, mănânci şi gata, când te trezeşti eşti mort, aşa că ai mare grijă, ai înţeles? Dacă te întreabă cineva ce-i aici să nu-i spui, că dacă-i spui şi mănâncă moare şi tu eşti vinovat în faţa lui Dumnezeu”. Aoleu, am zis, nu deschid gura, ferească sfântul! În zilele următoare de câte ori păşeam peste scândura aia, mă luau fiorii, simţeam moartea gâdilându-mi tălpile.

Aşadar primul gând, ca să mor mai repede, a fost la otrava de sub scândură. Alerg în cea mai mare viteză. Ajung acasă, urc treptele, scot cu greu scândura şi apuc unul din borcane. N-aveam timp de pierdut. Desfac borcanul şi încep să torn otrava pe gât ca să scap cât mai repede.

Bunica mi-a spus că nu voi simţi nimic. Cu atât mai bine. Iau o gură bună, înghit şi aştept să văd dacă mor. Aştept degeaba, nu se întâmplă nimic. În loc să mor, parcă mă simt şi mai bine. Asta-i culmea, oare să mă fi minţit bunica? Nu cred, ea ce spune aia este. Măresc doza, iau o gură şi mai mare, mai ales că e dulce şi bună, să tot mori cu aşa otravă. Aştept şi iarăşi nimic. Văzând că nu-şi face efectul, fug repede în casă, iau o lingură şi încep să înghit linguri una după alta. Muream de frică pentru că seara se apropia, ai mei trebuiau să sosească din clipă în clipă şi iată că eu mă dau de ceasul morţii să mor şi nu mor. Nu mi s-a mai întâmplat niciodată aşa ceva. Recurg la măsuri extreme, renunţ la lingură şi beau direct cu borcanul. Unul e gata, s-a golit, iar eu încă n-am murit. Îl încep pe al doilea. Mi se face rău, mi-e greaţă. Leşin. Nu mai ştiu nimic. Întuneric beznă. E bine, cred că am murit.

Seara mă trezesc în pat înconjurat de toţi ai mei. Unii plâng, alţii ţipă. Hărmălaie mare. Deschid ochii şi o văd pe bunica mângâindu-mă pe frunte cu o cârpă udă. Plânge. Sunt viu. Mama şi tata plâng şi ei de bucurie. Se apropie de mine moaşa satului, singurul doctor din sat şi mă întreabă: „Ce ai păţit, măi, copile?” „Am mâncat otravă din borcane ca să mor mai repede”, i-am răspuns cu voce stinsă. Bunica i-a povestit totul, apoi moaşa a râs cutremurându-se din toate încheieturile şi mi-a zis zâmbind larg: „Atât îţi trebuia, să mori, că te omoram cu mâna mea!” După care m-a strâns în braţe şi m-a pupat pe frunte. Apoi toată lumea s-a pus pe râs şi veselie de bucurie că am scăpat. Cât despre cloşca cu pui, nu m-a mai întrebat nimeni niciodată. Dar nici eu nu le-am spus. Până acum.