Orchestra care cânta în timp ce Titanicul se scufunda este una dintre imaginile care-l pot bântui pe orice om sănătos. Să ai parte de muzică înaintea morţii pare macabru. Să-ţi oferi o ultimă plăcere înaintea “marii treceri”, în loc să încerci să te salvezi, asta e deja o chestiune metafizică. Aristocraţii ruşi, tot pe muzică îşi jucau viaţa la “ruleta rusească”, iar în spaţiul mioritic avem parte şi de familii care pun o orchestră să-i cânte mortului, “pentru că tare i-a mai plăcut muzica”. Pe cât sunt melancoliile de dulci, pe atât sunt tristeţile mai amare, ar putea spune profeţii apocalipsei.
Când Dorna a început să răsune de acordurile lăutarilor, gândul m-a dus la atmosfera de pe Titanic, pentru că şi oraşul nostru se “scufundă”, şi de aici încearcă unii să se “salveze”, plecând unde văd cu ochii, şi aici ne confruntăm cu mentalităţi de tip sinucigaş, preferând să asistăm pasiv la depopulare, la distrugerea unor monumente, în loc să luăm atitudine şi să salvăm ce se mai poate salva. Chiar şi una dintre terasele unui hotel în care nu ne-am fi aşteptat că vom asculta muzică live a apelat mai nou la serviciile unor lăutari.
Nu-mi bat capul cu clientela care se pierde sau care se câştigă, nici cu gusturile îndoielnice ale celor care preferă o astfel de atmosferă, ca să le meargă mai bine pe gât o bere, un mic sau o pizza, şi nici cu patronii de restaurante care ar face orice pentru a mai câştiga un bănuţ. Gândul mă duce într-o cu totul altă direcţie: când apar orchestrele e semn de decadenţă sigură. Dacă până nu demult turismul dornean nici nu murea, nici nu trăia, acum semnele ne arată că e mai grav decât ne aşteptam.
Ca să ne potolim melancolia, permanent izvor de nostalgie a ceea ce a reprezentat Dorna odată, apelăm la cântări, multe dintre ele cu ritmuri şi versuri care aduc a bocet. Terasele sunt locul ideal, pentru că muzica merge de minune cu băutura. Cu cât ne plângem mai tare de milă, cu atât gâlgâim mai mulţi litri de bere şi de vin. Ne lăsăm invadaţi de tristeţi, de resemnare, lăsând să ne putrezească înainte de vreme pofta de glorie, faţă de un oraş care a avut-o din plin. Ne găsim scuze pentru ratarea noastră, ba că în alte oraşe s-au pompat bani cu nemiluita, ba că ai noştri politicieni şi-au văzut doar de propriile interese samd.
Esplanada primăriei ar fi un loc şi mai bun pentru acordeoniştii şi trompetiştii care mai încearcă să salveze aparenţele, că de fapt ne e bine, iar Dumnezeu ne va scoate din situaţia asta, indiferent dacă facem sau nu şi noi ceva. La urma urmei, cântarea aduce a voie bună, chiar dacă se duce totul de râpă. La fel răsuna şi parcul în ’89, în timp ce fanfara cânta de zor cântecul de lebădă al unui regim muribund. Dacă am avea parte de o lipsă a tragismului, am putea măcar exclama ca Zorba grecul: “Ai mai văzut vreodată o prăbuşire mai spectaculoasă a unui oraş?”. Și indiferent de răspuns: “Mai bagă una, lăutare!”.
Lasă un răspuns