Colţu’ lui Alki: De ce comunismul ar trebui să fie la modă acum

N-am prins vremurile „de aur” ale ceauşismului, n-am fost pionier, n-am făcut nici armată, pentru că m-am născut cu doi ani înainte de aşa-zisa democraţie. Ce glumă e şi democraţia asta… Totuşi am habar de multe lucruri ce se petreceau când eram mai roşii decât bătrânul CCCP. Privind în urmă, îi invidiez oarecum pe cei ce ne sunt părinţi şi profesori, cei ce ne-au îngrădit uneori libertăţile şi, pe care, inevitabil, i-am numit cu sictir „comunişti”.

În schimb, câteva chestii erau clare pe vremea aia. Da, ştiu, o să sară în sus ăia care cred că era nasol să aştepţi la rând un pachet de unt sau o jumătate de franzelă cu pantalonii rupţi în fund, pe cartelă. Asta ţin ei minte, ce-a fost mai rău.

Ăştia sunt adevăraţii comunişti, negativiştii. Aceiaşi oameni care au uitat că statul îţi asigura serviciu după terminarea studiilor, că puteai să ai un trai decent, maşină şi locuinţă proprietăţi personale, chiar şi un credit, puteai să te achiţi de toate la final de lună şi chiar să faci şi o mică economie. Bani albi pentru zile negre. De aia întreb, ce Dumnezeu s-a întâmplat? Cum se poate ca o structură nouă, care promite să fie eliberatoare, să meargă atât de prost? Domnilor… democraţia e doar un cuvânt, când poporul MOARE DE FOAME!

Pentru multe lucruri pe care le văd, ştiu, simt, trăiesc în ţara asta, nu mă raportez la ea. Mă raportez la Vatra Dornei. Sunt get-beget, nu venetic, nu i-a adus aici pe părinţii mei industrializarea forţată – dar benefică – a comuniştilor, nu mi-am adus pământul în sacoşă din alte părţi să-mi dau aere de proprietar, n-am ţinut porci, raţe sau găini în faţa blocului, n-am făcut grătar în balcon. Am fost aici, am avut de toate, încă le am şi le avem şi-ar să mă înghită pământ dornean, când pe lume n-oi mai avea zile. Dar deviez. România e doar e o Dornă mai mare. O ţară în care s-a ajuns la vorba urmaşul dictatorului. Nu putem, de dezbinaţi ce suntem, să văruim un bloc construit de Ceauşescu. Fiecare face şi îşi face ce îl taie capu’, cum îl taie capu’, cum poate mai bine. Turnul Babel era pistol cu apă pe lângă amestecătura asta de mare kitch ce-am reuşit noi s-o încropim.

De-aia n-avem câteva lucruri cel puţin esenţiale pe care comuniştii nu le-ar fi lăsat în paragină. De fapt, în afară de câteva biserici şi cartierul Uranus din capitală, comuniştii n-au prea fost adepţii dărâmatului, ba chiar au făcut nişte lucruri destul de tari, precum cel mai mare palat din lume sau o superbă autobandă prin munţi. Iată şi o listă cu lucruri la a căror distrugere am ajutat prin delăsarea ce ne-a oferit-o democraţia, lucruri după care plângem şi care nu vor mai fi niciodată la fel:

– educaţie (adevărată, nu 44% promovabilitate la Bac, după contestaţii);
– infrastructura rutieră (şosele? cred că am văzut în filme);
– infrastructura feroviară (CFR-ul, a doua armată a ţării a ajuns în vreo trei-patru bucăţi care-şi plătesc reciproc chirii pe linii, curent, vagoane, bilete);
– flotă (de care nici ăia de la fiare vechi nu mai au habar unde ar putea fi);
– turism şi agrement (atracţii multe, dar la bulgari că e mai ieftin all-inclusive);
– industrie locală (sustenabilitate a unei zone/oraş/judeţ prin exploatare, locuri de muncă şi putere de cumpărare);
– locuri de muncă, remunerate pe măsură (n-ai serviciu acuma? de luni ai!).

Și-ar mai fi multe, dar aş putea liniştit să scriu câte un roman despre fiecare. De partea cealaltă a baricadei, cu democraţia asta prost interpretată, ne vrem societate de consum. Consumăm de la corporaţii absolut tot. Nici un ban nu rămâne la nivel local, poate doar prin absorbţia de TVA, un obosit de 24%, 9% pentru alimente. Problema nu e că pleacă banii din oraş, problema e că pleacă din ţară.

Aşa că n-avem buget, nu putem construi, nu putem oferi loc de muncă, deci n-avem putere de cumpărare. Nimeni n-o să se deranjeze să aducă o „defibrilaţie” unui loc cum e Vatra Dornei, pentru că cine a făcut deja bani aici şi continuă să doarmă liniştiţi pe sacul de dividente are o masivă durere-n cot. Restul suntem doar carne de tun, ne batem cu morile de vânt şi ne hrănim cu speranţe. Toţi naţionaliştii ignoranţi au aceeaşi replică: „unde eşti tu, Țepeş-Doamne?”. E mort. Ca şi oraşul ăsta. Aici nu mai trăim, aici câştigăm şapte milioane pe lună şi supravieţuim.

De bine, de rău, comuniştii nu au avut un master-plan, au avut doar un plan, destul de simplu. Dar s-au ţinut de el. Fiecare cetăţean, tovarăş, era un membru al societăţii, bine definit, cu un rol clar care acţiona ca o mică parte a unui mecanism. Comunismul a transformat un popor dezbinat şi dezorientat după război într-un motor bine lubrifiat care a tras din greu ca să nu aibă datorii, să aibă ce pune pe masă şi să poată trăi mai bine în momente adevărate de criză şi curea strânsă.

Aud mereu că atunci aveai bani, dar nu aveai pe ce să îi dai. Și e mai bine acuma când murim de poftă în hipermarketuri cu 20 de lei în buzunar şi foame-n guşă? O să zică unii, alţii, că sunt comunist. Dar domniile lor, democrat-liberali, social-democraţi şi alte „culori” cu ce-mi sunt mie mai presus? Cu faptul că pot fura cu spor, din moment ce democraţia le tolerează atâtea?

În realitate, singurele lucruri pe care ni le-au oferit democraţia românească sunt posibilitatea de a vocifera, de a ne plânge, de a avea o părere în gura mare, dar mai ales, de a sta cu mâinile în sân şi de a aştepta să ne pice din cer niscaiva mană divină. Democraţia românească mi-a dat dreptul să scriu articolul ăsta în care pot să spun că democraţia e o prostie, pentru că oamenii au nevoie să fie conduşi, să aibă un rol, un scop, un ţel şi o direcţie de mers.