Obrazul gros al autorităților de la noi din sat, care au exersat “Legea Tăcerii” mafiote până la surzenie și muțenie, îl tratăm cu propuneri tot de tip mafiot, adică: “Îți fac o ofertă pe care n-o poți refuza”, cum bine grăita Nășucu’ din fruntea gangsterilor sicilieni, care numai o pâine cinstită nu câștiga. Stimabililor, nu vreți, după câte se pare, să dați o locuință socială unor amărâți care stau 8 într-o cameră? Buuun! Păi atunci îi ajutăm pe acești oropsiți ai soartei, care numai în secolul 21 nu trăiesc, să-și facă partid politic, apoi îi trimitem pe capul vostru, mult prea aburit de ceața puterii și îndestulării, ca să vă ceară… sediu.
Da, ați auzit bine: sediu! Și să vă ferească tata lui Iisus să nu le dați, pen’că avocații lor, plătiți cu bani făcuți tot din miracole de tipul “înmulțitului pâinii”, o să vă târâie prin tribunale, pentru că nu puteți încălca legea funcționării partidelor, iar un partid fără sediu nu există. Așa că, acești cetățeni de tip second-hand, după tratamentul de care au parte, și care culmea, v-au și votat, vor face ziua politică, iar noaptea își vor scoate saltelele, ca să se pună la năniță. Și dacă nu le dați sedii noi, le puteți elibera pe cele vechi, că și așa stau nefolosite.
Să mă iubească și pe mine cineva
Psihanaliști fără pretenții, dar buni interpreți în ale frustrărilor și complexelor buricomanilor de la noi din sat, mai punem un diagnostic celor care încearcă și iar încearcă să obțină recunoaștere publică. Îmbrățișarea colectivă după care tânjesc, vine dintr-o lipsă de iubire, iubire de care n-au avut parte în copilărie. Acea strângere în brațe, maternă, fiind și singura dealtfel după care tânjim pe toată durata vieții.
Paradisul pierdut nu e reprezentat de nimic altceva decât de aceste brațe pe care le pierdem și pe care le căutăm, ba în brațele unei femei, ba în cele oferite de bani. Fiecare aduce un confort, însă imediat realizăm că nici acestea nu sunt ceea ce căutăm. Neîmpliniți, și de bani și de femei, ne îndreptăm spre o îmbrățișare și mai mare, una colectivă, asta și în funcție de cât de mare a fost lipsa de afectivitate din copilărie. Cu cât zbaterea e mai mare, cu atât se pare că lipsa e mai profundă. Cum refugiul în Dumnezeu e mult prea abstract pentru a suplini vidul de care suferi, nu-ți rămâne decât să cucerești ”cetatea”, cu ai săi locuitori cu tot.
Astfel, “votul”, se transformă într-o “injecție” fără de care nu poți trăi. Nici nu vrem să părem credibili în această abordare freudo-jungo-fluizească, însă în timp ce citeați aceste rânduri, nu-i așa că vă gândeați la anumite personaje, care deși știu de fiecare dată că nu vor câștiga alegerile, intră în competiție? Și asta, indiferent de judecățile oamenilor, de jignirile și umilințele la care se supun, de banii pe care-i cheltuiesc samd. Îmbrățișarea pierdută a mamei e cea pentru care îndură toate astea.
După alegerile trecute, Fluizii Roji l-au sunat pe câștigător, iar acesta a replicat: “Am demonstrat că dornenii mă iubesc!” Deși nu participase la un concurs de iubire, subconștientul l-a făcut să dea o replică demnă de striptis identitar. Iar musiul vorbea din postura din care reușise să mai primească o “îmbrățișare”, în comparație cu ceilalți, care cu siguranță vor încerca din nou. Și de ce n-ar face-o? Dacă pântecul matern e încă departe, și dacă până la marele orgasm numit moarte, mai au de așteptat, să-și ia doza de afectivitate, măcar odată la 4 ani. Fie și surogat, tot e mai bună decât nimic.
Această rubrică este un pamflet și trebuie tratată ca atare!
Lasă un răspuns