Cruzimea uitării

Oamenii vor continua să ne dezamăgească atâta timp cât avem așteptări de la ei. Iar așteptările neonorate produc răni adânci. Cuvântul englezesc „sin”, care astăzi se traduce prin „păcat”, a însemnat inițial „uitare”. E mare păcat să uiți! Să uiți oamenii de valoare, care se sting uitați în pensie. Oamenii care au îmbogățit prin darul lor o comunitate, o instituție, i-au inspirat pe cei din jurul lor, au schimbat destine, au adus mai-binele în mediul în care s-au manifestat. Fie că e vorba de profesori, medici, ingineri, muzeografi, bibliotecari, tehnicieni, funcționari publici sau chiar simpli muncitori, ca faimosul hornar care, după război, a curățat benevol toate hornurile caselor, pentru ca oamenii să poată locui în ele, oameni care prin ingeniozitatea lor au făcut ca lucrurile să funcționeze mai bine, memoria ni s-a șters vizavi de destinele lor.

Unii se uită către presă, presa se uită către instituțiile sau firmele unde aceștia au lucrat, apoi și unii și alții se uită spre primărie, cu speranța „dezmorțirii” memoriei. Eu mă uit și înspre preoți, care ar face bine, ca la finalul slujbei, să-i citească pe toți aceia care și-au pus viața pentru binele comun și să-i mai pună între paranteze pe capii bisericii sau pe conducătorii noștri, amintiți parcă întru „surzenie”, în speranța că prin repetiție, pomeniții ne devin imprimeu mental. Putem pretinde aceste lucruri atâta timp cât prin anumite articole sau interviuri am adus în fața oamenilor personalități diverse, fie că a fost vorba de cel mai faimos librar al orașului, de omul care a dat strălucire fostului Cazinou, prin activitățile culturale pe care le-a generat, de profesorii „generație de aur” din învățământul dornean sau chiar de patronii care au creat zeci sau sute de locuri de muncă și pe care i-am considerat meritorii.

Dacă ar veni cineva din afară pentru a vedea cum ne tratăm valorile, despre casele materiale în care viețuim ar spune că sunt frumoase și că trăim bine, însă în privința „casei spirituale”, reacția ar fi cu siguranță: „Mizeria trebuie să fie în sufletul vostru”. Iar uitarea, dacă nu vine dintr-o mizerie a sufletului, atunci e rezultatul micimii acestuia. Câți sunt aceia care acceptă cu seninătate și cu înțelegere să le fie meritele trecute cu vederea? Extrem de puțini. Ajungi să te identifici cu realizările tale, iar recunoașterea, chiar dacă ar putea părea infantilă, dă sens eforturilor tale. Anonimii au schimbat și ei lumea, în aceeași măsură cu cei care sunt recunoscuți, însă calitatea conștiinței trebuie să fie una cu adevărat superioară ca să accepți cu bună-știință postura anonimatului și să te hrănești doar cu bucuria de a-ți manifesta ceea ce Dumnezeu a sădit în tine.

Și până vom fi capabili să facem acest salt în propriile percepții despre cine ne dă nouă cu adevărat valoare muncii noastre, să fim fericiți, în lipsa unei recunoașteri publice, să întâlnim pe toată durata vieții noastre măcar un singur om care să fie martorul a ceea ce reprezentăm cu adevărat. Iar dacă îl vom găsi, atunci suntem cu adevărat niște norocoși.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *