Fluizii Roji și răsucitul în mormânt

Precum nu iertăm nici noi greşiţilor noştri…

Dacă se nimereşte să stai prin preajma aleşilor locali sau a funcţionarilor din primărie, nu poţi să nu observi că aceştia suferă de sindromul „eternului sughiţ”. Nu ne-a luat prea mult ca să realizăm că, dacă te pomenesc mii de oameni într-un oraş pe invers, ai toate şansele să ţi se cronicizeze. Și dacă ar fi doar sughiţul, că vorba aia, te pomenesc atâţia, mai treacă-meargă, însă mai e treaba cu… „mama”, fie că sărmana e acasă sau în cimitir. Dragele de ele, nici în mormânt nu scapă în a fi pomenite, şi dacă ar fi de bine, nu s-ar mai răsuci atâta, de le găsim întoarse după ani, imputându-le ba că au adus pe lume incompetenţi, care-i lasă pe oameni fără apă caldă în casă, fără lumină pe stâlpi, cu gropi şi şanţuri în care cazi, cu gheţuş pe care aluneci de te spargi în bucăţi, pentru servicii de care nu beneficiezi deşi le plăteşti samd.

Mamele n-au nicio vină că ţara asta e în fundul Europei, iar pe lângă Dunărea care se varsă în mare, mai ies şi alte lucruri din noi, care mai de care mai urât mirositoare. Și cum ne-am poziţionat noi în partea aia a corpului european, trebuia să găsim şi un responsabil pentru asta: mamele! Pentru că cine, dacă nu ele, au adus pe lume oameni care să ne chinuie şi să ne umilească în permanenţă? Cine, dacă nu ele, nu le-au dat cei „7 ani de acasă” indolenţilor care ne fac viaţa un calvar? Cine, dacă nu ele, mai bine avortau, decât să ne facă pe noi s-ajungem în Iad pentru înjurăturile pe care le eliberăm de dimineaţă până seara în spaţiul în care, ca să supravieţuieşti, trebuie să funcţionezi anormal, ca toţi ceilalţi din jurul tău. Aşa că, dacă din viaţă scapă cine poate, în mormânt nu mai scapă nimeni, pentru că au grijă să ne aducă înapoi, cei faţă de care am greşit, prin simplul fapt că ne-am multiplicat.

Piticaniile suferă de gigantism

Dacă Guliver chiar era uriaş în ţara piticilor, şi nu doar se simţea aşa, în orăşelul nostru dintre munţi, piticaniile suferă de gigantism. În acest spaţiu în care sfârşeşti prin a te călca cu toată lumea pe picioare sau chiar strivit sub tălpi de multe ori, „guliverii” sunt la ei acasă, şi de ce n-ar fi, de vreme ce în altă parte piticoşeniile la care facem referire ar fi nişte mormoloci cu pretenţii de broaşte. Astfel, primarul zici că e preşedinte de republică, consilierii locali îşi dau aere de miniştri, parlamentarii par şefi de comisii europene, preşedintele de judeţ, de guvernator, unii popi s-ar uita de sus la patriarh, profesorii de liceu, de profesori universitari, iar patronii, directori de multinaţionale.

Până şi şmecherii, care nici n-ar exista într-un oraş mare, îşi trag faţă de Corleone, deşi în orice cartier muncitoresc din cartierele marilor oraşe nu şi-ar ridica privirea din pământ, ca nu cumva să le ia cineva maul. În Dorna eşti tare, indiferent de „specia” din care faci parte. Piţiponc sau cocalară, intelectual sau analfabet, directoraş sau şomer, egoul îţi este supradimensionat, pentru că din invizibil devii vizibil. „Iazul” îţi amplifică statutul, iar lipsa de valoare care te-ar apăsa într-un „ocean” se estompează, neavând cu cine să concurezi. Și cum nu-şi pune nimeni întrebarea: „Eu la ce mă pricep cu adevărat, de-s bolnav de buricomanie?”, compensarea se face prin maşini scumpe, prin funcţii dobândite politic, doctorate cumpărate, sau prin golăneli ieftine pentru gagici uşor impresionabile.

Un diagnostic, la o primă ocheadă: lipsa parantezelor, între care să te mai pui câteodată, dăunează grav sănătăţii mintale! Avem şi o soluţie: alegeţi-vă o oglindă care să vă arate mai mici chiar decât sunteţi în realitate. Mai bine piticanie realistă decât gigant imaginar care, în loc să te facă mai umil, te face să le iei aerul tuturor celor din jur.

Fluizii Roji, oglinda în care te vezi așa cum ești!
Această rubrică este un pamflet şi trebuie tratată ca atare!