Prin natura sa, omul a avut şi are nevoie permanentă de informaţie şi le-a căutat tot timpul, indiferent cât timp a pierdut din viaţă pentru a le obţine. „Un om puternic este un om bine informat” e un slogan care este bine ancorat în mentalul secolului al XXI-lea, mai ales că ultimul deceniu a venit şi cu mijloace tehnologice IT care permit transmiterea informaţiei live. Dacă până prin anii ’90 existau doar două sau trei surse de comunicare, şi anume presa, radio şi TV, acum, prin „explozia” internetului, multiplicarea surselor de informare creşte în progresie geometrică de la un an la altul.
Creşterea exponenţială a vitezei de transmitere a informaţiilor are însă şi un efect de boomerang, care se face simţit din ce în ce mai intens, atât la nivel colectiv, dar mai ales individual. În ultima vreme, sociologii au început să tragă un semnal de alarmă foarte serios asupra cantităţii, calităţii şi modului cum sunt structurate aceste informaţii. La ce tip de informaţii dăm cea mai mare atenţie? În ordinea importanţei acordate, ele sunt legate de sănătate, financiare, piaţa locurilor de muncă şi probleme legate de conflicte regionale. Să le luăm pe rând. Cele legate de industria farmaceutică sunt prezente pe orice tip de canal de informaţii, non-stop şi de o agresivitate ce depăşeşte cu mult simplul motiv al informării.
Eşti sfătuit şi îndemnat să înghiţi pastile pentru orice simptom, real sau închipuit, să scapi pe loc de orice boală. Se uită să se dea şi informaţia că 42% din medicamentele de pe piaţă sunt falsuri ce pun în pericol sănătatea şi aşa precară pe care o avem! Reţelele naţionale de farmacii se îmbogăţesc pe banii noştri cu produse ce, în cel mai bun caz, au un efect placebo. Și, dacă mai ai şi neşansa să încapi pe mâna unor doctori „de ocazie”, a căror diplomă nu justifică menirea pentru care s-au format, rezultatul tratamentelor şi investigaţiilor te pot scoate din „decor” înainte de vreme.
Știrile financiare cele mai căutate sunt cele legate de cursul valutar şi cele legate de preţul serviciilor oferite de operatorii de energie electrică, termică, apă-canal, telefonie, etc. Cursul valutar ne creează insomnii de prin 2007-2008, când băncile şi guvernul de atunci ne-au întins cea mai perfidă capcană: creditele cu buletinul şi cele ipotecare. Pe informaţii trunchiate, incomplete şi unele voit ascunse, milioane de oameni s-au încolonat la ghişeele băncilor, îndatorându-se peste resursele individuale de venituri. Acum, după 7-8 ani, 50% dintre datornici sunt în incapacitate de plată, au ajuns să îşi piardă casele şi maşinile achiziţionate atunci, iar ceilalţi au insomnii când se uită la cursul valutar.
Celălalt palier, cel al preţurilor de orice natură, a avut tot timpul un impact negativ asupra noastră şi am încercat să-i facem faţă cum am putut. Numai că, atunci când plata întreţinerii la un apartament de bloc ajunge, pe timp de iarnă, să depăşească salariul minim şi pensia medie pe economie, impactul asupra noastră e unul devastator, ţinând cont că în 2014, 40% din populaţia României trăia la limita sărăciei. Disperaţi de lipsa locurilor de muncă şi a nivelului scăzut al salariilor din ţară, peste 3 milioane de români au migrat pe o piaţă europeană a muncii, cu speranţa că veniturile obţinute le fac, acum sau mai târziu, traiul mai uşor. O parte mică, e adevărat, a reuşit să se integreze la nişte standarde necunoscute nouă, aici în România. Dar şi foarte mulţi au eşuat, iar preţul plătit a fost cumplit: familii distruse, copii abandonaţi, părinţi bătrâni şi bolnavi rămaşi într-o sărăcie lucie, la mila unor ajutoare sociale atât de „generoase” că nu le acoperă nici măcar necesarul unor medicamente strict necesare.
Și dacă peste această „cascadă” informaţională, care nu ne permite să stăm verticali, mai suprapunem şi „bâlciul deşărtăciunilor politice” din cei 25 de ani de „capitalism de cumetrie” pe care l-am dezvoltat la noi acasă, avem un tablou complet al ştirilor care ne bombardează non-stop, indiferent unde ne aflăm. Consecinţele se văd cu ochiul liber şi nu trebuie să fii un specialist versat să le observi: oamenii sunt trişti, permanent preocupaţi de ceva; nu mai ştiu să relaţioneze direct. Familiile nu se mai reunesc ca pe vremuri, decât foarte rar, dar se văd pe Skype chiar dacă sunt în aceeaşi localitate.
Până unde vom mai putea face faţă acestui „bombardament” informaţional? Greu de spus în acest moment, dar starea noastră de sănătate este şi va fi afectată iremediabil dacă nu vom şti să avem tăria de caracter să spunem NU atunci când simţim că este nevoie să fim noi cu noi, cu gândurile şi sentimentele noastre, nu ale lor şi de dragul lor. Altfel, nu o să mai fim niciodată noi.
Lasă un răspuns