Am descoperit astăzi pe pielea mea că leacul cel mai bun pentru a scăpa de o durere este o altă durere, puțin mai mare. Nu-i poveste, e adevăr sută la sută. La prima vedere, lucrul acesta pare total ireal și aiurea, însă nu-i chiar așa. Toată treaba ține de obişnuință. Adică te împaci cu durerea și, încet-încet, uiți de ea, devine parte din tine, e ca o pereche de ciorapi pe care-i ai în picioare, dar nu-i conștientizezi, adică nu te gândești toată ziua, în timp ce faci câte și mai câte, că ai ciorapi.
Este adevărat că, așa cum apare nevoia de ați schimba ciorapii, la fel apare și nevoia de a schimba și durerile. O durere veche, una care nu te scoate din uz, dar care te sâcâie destul de mult, devine plictisitoare la un moment dat și atunci apare necesitatea de a o schimba cu alta, poate nu mai mare, de o altă factură sau de alt calibru. De pildă, atunci când mă doare spatele, sunt nevoit să stau mai mult întins în pat, lucru care mă predispune la meditație.
Meditând, încep să răscolesc printre amintiri și, în felul acesta, aduc la viață lumi de mult timp adormite. Dacă nu mă durea spatele și chestiile adiacente, astăzi poate mi-aș fi pierdut vremea pe la televizor sau mai știu eu pe unde, însă, dacă tot am avut ocazia să stau cu fața-n sus și să mă uit la tavan până l-am învățat pe de rost, am pătruns cu mintea și cu gândurile dincolo, în locuri în care n-aș fi pătruns dacă nu se ivea acest prilej.
În concluzie, fiecare lucru din viața omului, iar aici intră și durerea, are un scop precis, și anume acela de a-l pregăti pentru experiențe noi și călătorii imaginare nemaipomenite în lumi de vis (la propriu), lumi în care cei sănătoși și foarte prinși cu treburile vieții nu vor intra niciodată.
Așadar, iată ce mi-am amintit eu astăzi, mai după-amiază, pe când stăteam și mă gândeam ba la una, ba la alta, până ce durerea s-a estompat în totalitate, lăsând loc doar gândurilor să cutreiere printre anii copilăriei mele îndepărtate. Eram în casă la Liteni, împreună cu bunica și cu vreo două surori mai mici, toți aşteptând cu gurile căscate să se coacă turtele de pe șparhat, căci ni se lungiseră urechile de foame. Fiind vremea amiezii și pentru că noi, copiii, trebuia să mâncăm, bunica a frământat niște aluat și, după ce l-a lăsat o vreme la crescut, a făcut din el turte zdravene, rotunde și mari cât gura ceaunului. Deoarece pentru seară nu era nimic de mâncare, iar tata și cu mama trebuiau să sosească din târg, bunica s-a gândit că n-ar fi rău să se pregătească din timp pentru când vor veni ei. Având deja covațâca cu făină la îndemână, ce s-a gândit ea, hai să fac un ceaun de frecăței pentru diseară, că vorba aceea, lapte este cât vrei, făină avem cât hăul, strujeni uscați de băgat în sobă sunt, așa că nu trebuie decât să pregătesc totolozii și gata!
Când am auzit că bunica se pregătește să facă frecăței, am săltat de bucurie acolo în pat unde eram, încât era să dau cu capul de tavan. Îmi plăceau frecățeii la nebunie, nu alta, pentru mine nu era mâncare mai bună pe lumea asta! După ce s-au copt turtele, bunica ne-a dat fiecăruia câte una pufoasă și caldă, ne-am suit în pat și am început a mânca molfăind, de ziceai că vine sfârşitul lumii și că n-o să mai prindem mâncare în veci! Mâncam turte goale. Erau atât de bune, că nu ne mai trebuia altceva. După ce ne-am omenit bine, cu burțile puse la cale și umflate de puteai să omori purici pe ele, ne-am tolănit fiecare pe unde am putut și am tras câte un pui de somn pe cinste.
În timp ce noi sforăiam care mai de care de se cutremurau pereții casei, mai ales că erau din lemn, bunica și-a căutat de treabă prin grajd. A dat apă la vite, a muiat pleava, a băgat gobăile în coteț, iar după ce a terminat totul, s-a dus în spatele casei, în șandramaua cea veche, să ia zahărul pe care-l cumpărase de la „comperativă” în urmă cu câteva zile și pe care-l ascunsese de gurile noastre hulpave într-un loc numai de ea știut. Înainte de a-l ascunde însă, a vărsat punga de zahăr, care era de hârtie, într-un tulpan, i-a legat frumos colțurile două câte două și la tuflit undeva, într-o bortă în perete peste care a rezemat un lătunoi destul de lat încât nimeni să nu bănuiască nimic.
Fiindcă se lăsase seara, deși nu era încă întuneric afară, iar bunica nu mai vedea ca-n tinerețe, când a scos baticul cu zahăr din gaura în care-l pitise, nu știu cum s-a făcut că un nod mai bicisnic s-a desfăcut și aproape tot zahărul s-a vărsat pe jos, amestecându-se cu țărână și cu tot felul de gunoaie care erau în șandrama de când lumea și pământul. Deși bunica nu vedea bine, așa cum am spus, iar în șandrama era deja întuneric, ea a început să strângă cu mâinile zahărul de pe jos și să-l pună înapoi în tulpanul pe care-l așezase lângă ea. Pe bâjbâite, căutând prin toate cotloanele, bunica a adunat tot ceea ce a prins cu degetele, n-a lăsat nimic.
Zahărul era scump sau mă rog, avea ea ideea asta fixă că nu trebuie prăduit nimic, mai ales zahăr sau făină, deoarece asta ar atrage osânda lui Dumnezeu peste ea. Mai mult decât asta, bunica avea și niște rămășițe în gândire încă de pe vremea războiului și a foametei, de aceea nu arunca niciodată nimic, nici măcar un cocean de măr, d-apoi zahăr, zahăr care era a boalei de scump, nuoauâ lei cila! Seara, când s-au întors părinții din târg, bunica tocmai ce luase de pe foc ceaunul plin cu frecăței și-l trăsese mai la o parte ca să se răcească.
În câteva clipe, toată lumea s-a pregătit pentru masa de seară, adică și-a luat câte o strachină și o lingură și fiecare s-a așezat pe unde a găsit loc. Tata și cu mama stăteau la masă, bunica se așezase pe laiță lângă vatra sobei, surorile mele erau în pat, stând chircite și rezemate de perete, iar eu mi-am reluat locul meu obișnuit, adică colțul de după sobă, unde mă așezasem în fund cu genunchii la piept, iar între genunchi aveam strachina în care trebuia să ne pună bunica câte un polonic sau două de frecăței aburinzi. Chiar în clipa următoare, când foamea începuse un adevărat război în burțile noastre, bunica a luat ceaunul de toartă și a trecut prin dreptul fiecăruia umplând străchinile, și-a pus și ei, apoi am început cu toții să băgăm la val.
Nimeni nu scotea o vorbă, toți molfăiam pe rupte, fără întrerupere. După vreo două, trei minute, cum mâncam noi toți așa, ca la ordin, numai deodată îl văd pe tata că scuipă speriat, drept în mijlocul casei, apoi bagă mâna în gură și scoate ceva de acolo. Era o pietricică. O ia și-o aruncă în lada cu strujeni, din fața sobei, apoi continuă treaba. Nu trece mult timp, că și mama începe să scuipe, iar după ea, ca la comandă, fiecare dintre noi, inclusiv eu, am început să ne luăm la întrecere fără voia noastră, scuipând care mai de care pietricele din gură.
Când am văzut treaba asta, ne-am uitat unul la altul și ne-am întrebat din ochi ce-o fi oare. Pentru că nimeni nu știa, toți ne-am îndreptat privirile oarecum acuzatoare spre bunica, iar după o tăcere înspăimântătoare, tata a întrebat-o ce se întâmplă, de unde atâtea pietricele în frecăței. Bunica s-a făcut că nu aude, a dat-o pe după gard, dar, în cele din urmă, n-a avut încotro și a răspuns cu sfială:
– Cred că-i de la zahăr!
– Cum de la zahăr?, întreabă tata, dar ce, zahărul are bolovani prin el, cum așa?
Bunica a mai tras oleacă de timp ca să facă față situației deja încordate, după care a început să povestească toată pățania din șandrama și anume că, după ce a cules tot zahărul cu tot cu țărână și pietre, a luat tulpanul, l-a strâns la mijloc și a pornit cu tafâlca de zahăr spre bucătărie. Acolo a răsturnat ce adunase ea în batic într-o oală, apoi a pus deasupra apă de la fântână, a mestecat bine-bine, până ce zahărul s-a topit. L-a lăsat așa cam vreun ceas, pentru ca grosul să se lase la fund, după care a luat o sâtișcă și a strecurat toată apa, obținând un lichid gălbui cât de cât limpede, pe care ea l-a numit „dzamî gi dzahar”, adică, mai pe domnește, „zeamă de zahăr”.
Seara, după ce a făcut frecățeii, i-a îndulcit cu treaba asta, adică a pus în ei zeamă de zahăr, dar nu toată, ci numai o parte, restul punând la păstrare tot undeva numai de ea știut. Cum bunica nu vedea bine, iar strecurătoarea fiind plină de găuri, fiindcă era veche de când lumea, odată cu apa au trecut și pietricelele prin ea, astfel încât zeama de zahăr obţinută era ceva, un fel de apă puţin tulbure și dulce, dar nu numai că era dulce, avea și minerale din belșug.
După ce bunica a povestit, mărturisindu-și păcatul cu zeama de zahăr, toți am început să râdem de să ne prăpădim, niciunul însă n-a abandonat frecățeii, ci am încercat toţi să mestecăm mai cu grijă, alegând bolovanii, astfel încât, după ce am terminat de mâncat, fiecare dintre noi avea pus lângă strachină și câte o moviliță bună de pietricele. O bună bucată de vreme, am poreclit-o pe bunica „dzamî gi dzahar”. Așa strigam după ea oriunde o găseam, însă ea nu se sinchisea deloc, ne spunea doar atât: Râdeți voi râdeți și sunteți buieci ca jițăii pentru că nu ştiți încă ce-i necazul.
Chiar dacă lucrurile au fost așa cum le-am descris, copilăria mea a fost un rai. Nu mai păstrez în amintire decât lucrurile bune, însă am constatat că trecerea timpului netezește asperităţile vieții și face ca tot ce a fost cândva mai întunecat să devină frumos și dulce, cel puțin ca zeama de zahăr a bunicii. Anii au trecut, bunica a plecat demult spre cele veșnice, dar amintirile au rămas.
Am, așadar, destule motive să-I mulțumesc bunului Dumnezeu pentru tot ce mi-a dat de-a lungul timpului, inclusiv pentru grămezile de pietricele.
Lasă un răspuns