Astăzi8 martie 2021

Amintirile lui David Croitor: doctorul Caisă și gripa

După ce comuniștii ne-au luat tot pământul asigurându-ne că, de fapt, de acum încolo începe bunăstarea, ne-au lăsat totuși casa, ograda și un lot de pământ de vreo 30 de ari. Casă în două ape, cu partea de jos locuită de noi și podul locuit de șoareci, nu era cine știe ce, două camere despărțite la mijloc de o tindă, o cămăruță în spate, căreia noi îi ziceam căsuță, și o cămară îngustă plină cu lăzi și saci cu făină, iar la capătul cămării era o scară care ducea în pod.

Una din odăi se numea „casa cea mare”. În ea se ținea stivuită pe un pat de lemn de brad, vechi de când lumea, zestrea, care consta dintr-o sumedenie de covoare înflorate țesute la stative, o grămadă de macaturi, lăicere de toate felurile și multe alte lucruri țesute la mână în două sau patru ițe. Peste toate acestea trona, urcând până la tavan, un număr de 10-20 de perne uriașe cam de un metru pătrat fiecare, pufoase și umflate până la refuz cu pene de gâscă.

În fundul camerei, cum intrai pe ușă, în partea dreaptă, se găsea un dulap din lemn masiv, cu două uși, vechi și mâncat de carii, în care într-o parte erau aranjate frumos pe polițe tot felul de cămăși cu pui, făcute din pânză albă țesută și gilită bine în apa Șomuzului. În partea cealaltă erau agățate de niște cuie de lemn cu cap strunjit cojoacele albe cu poale, bundițele cu flori, mărgele și prim de miel, ițarii sau cioarecii făcuți dintr-o pânză la fel de moale ca tabla.

Chiar se spunea prin sat, atunci când venea vorba de cioareci, că ițarii adevărați și trainici sunt cei care stau în picioare singuri. Mai erau în dulap, în partea de jos, ciubotele rusești ale tatei, cu tureacul înalt și lustruit de puteai să te vezi în el ca-n oglindă și două perechi de opinci din cauciuc de tractor, spornice și gurguiate. Cealaltă camera era locul unde, de fapt, trăiam cu toții la grămadă și asta nu pentru că tata n-ar fi fost în stare să mai facă vreo anexă, ci pentru că seara, la lumina lămpii, pe când focul ardea trosnind strujenii și haldanii uscați ca iasca, iar umbrele focului se jucau de-a prinsălea pe pereți și pe tavan, ne adunam cu toții, tolăniți care cum se nimerea pe laiță sau pe pat, și începeau poveștile.

Nimic nu era mai plin de farmec și mai frumos pe lume decât să stai molcom și tihnit după o zi de lucru, învăluit în lumina plăpândă a lămpii, să asculți duduitul sobei, pe șparhatul încins să sfârâie sâmburii de bostan, iar afară să vâjâie crivățul aprig al sfârșitului de toamnă. Fiecare poveste pe care o ascultam în serile lungi cât veacul era ca o călătorie prin locuri neștiute și tainice, tărâmuri pline de mister, ținuturi îndepărtate și înfricoșătoare sau țări de la marginea pământului unde niciodată nu era iarnă, ci numai soare, locuri în care am fi vrut să fugim cât mai repede, sau locuri din care am fi vrut să nu ne mai întoarcem.

Pentru noi, copiii, casa era cum era, însă curtea, ograda mare și întinsă cât bahna satului, având o grămadă de cotloane bine ascunse, era lumea noastră, raiul nostru pe pământ. Aveam loc să ne jucăm cu hapucul, un fel de minge făcută din pingele și legată în ochiuri, să alergăm până ne dădeam duhul, era loc pentru cele peste o sută de găini și tot atâtea gâște, rațe și alte gobăi zburătoare. Din cauza păsăretului nu mai găseai un firicel de iarbă prin ogradă, doar pe sub gard mai rămânea ascuns câte un lujer de păpădie sau limba oii, sau ici-colo câte un pui de troscot și acela scăpat ca prin minune de clonțul neîndurător al orătăniilor.

Cu toate că atunci când ne zbenguiam în ograda în care praful era mai înalt decât casa și mai dens decât ceața, sau atunci când ploua și glodul ajungea până la oul piciorului, farmecul acelui loc neasemuit care era curtea noastră rămânea același. În timpul verii, toamna și până hăt spre iarnă toți copiii și chiar oamenii mari umblam desculți, astfel că tălpile picioarelor noastre deveneau tăbăcite și dure așa încât dacă călcai în vreun cui acesta mai degrabă se îndoia decât să pătrundă în carne.

Toamna, începea școala la 15 septembrie. Chiar dacă lucrul câmpului era încă în toi, iar noi copiii mai mărișori, începând cam cu clasa a treia, trebuia să lucrăm cot la cot cu părinții sau bunicii pe lanurile colectivului la strânsul barabulelor, la săpatul sfeclei sau desfăcutul păpușoiului, nu se punea problema să lipsim de la școală decât foarte, foarte rar și asta numai în caz de răceală cu gutunai sau gripă.

Când, totuși, vreunul dintre noi eram obligați de împrejurări să mergem la câmp și nu la școală, părinții trimiteau pe cineva din timp să anunțe învățătoarea că „băietu-i tare bolnav, tușește săracul de nu se mai poate opri, îi curg mucii de parcă izvorăsc, nu se mai poate da jos din pat, nu știu, dar așa de rău ca acum parcă nu i-a fost niciodată”, asta în timp ce copilul era deja de dimineață pe tarla spetindu-se la cărat coșărcile pline cu barabule pentru gospodăria colectivă.

Totul era al colectivului, al Ceapeului sau s-o fi chemat pe vremea aceea, deși din tot ce se aduna la sfârșitul anului o bună parte revenea celor care lucrau, iar partea cu care se alegeau nu era tocmai de lepădat. Țin minte că toamna, cel puțin la noi în ogradă, era plin de barabule, saci cu grâu sau porumb, sfeclă și câte altele. Din punctul acesta de vedere, oamenii, fiecare dintre cei care munciseră toată vara, se declarau mulțumiți. În afară de faptul că nu prea aveau bani, niciun om nu ducea lipsă de nimic, ba dimpotrivă; fiecare, pe lângă ceea ce primea de la Ceapeuri, mai avea în bătătură găini, curci, gâște, oi, vaci și cel puțin doi porci.

Comuniștii de atunci, care nu erau alții decât oamenii din sat, neamuri și vecini între ei, puși de către cineva sau poate din proprie convingere, vorbeau peste tot despre iminente belșuguri de pâine, despre revărsări de fericire, despre o viață luminoasă și, mai ales, despre niște vremuri noi, nemaipomenite, care vor cuprinde cât de curând întreaga omenire, toate acestea însă cu o condiție, și anume aceea de a lucra cât mai cu râvnă pe ogoarele colectivului.

Unii dintre cei care auzeau toată trăncăneala activiștilor cu mapa sub braț scuipau într-o parte și înjurau în ei înșiși, dar alții mai naivi și săraci de când se știau credeau la literă tot ce le spuneau politrucii și așteptau, visând cu ochii deschiși, în fața unui pahar de țuică de sfeclă, ziua aceea măreață. Din păcate, timpul a trecut, iar mulți dintre ei au așteptat în zadar fericirea promisă până când i-a înghițit pământul cu speranțele lor cu tot.

Pentru ca așteptarea să nu pară prea grea și amăgitoare, prin sat circula un cântec mobilizator pe care l-am auzit la mama și al cărui mesaj suna cam așa: „La gospodărie mare a venit și moș Mardale / Cu Frunzîna, baba lui, și i-a spus chiaburului: / Hai să facem o gospodărie colectivă și la noi în sat / Viața să ne fie bucurie, traiul să ne fie-nbelșugat”.

***

La școală se știa că dacă cineva lipsește atunci sigur are gripă. Nu exista vreun alt motiv serios și care să fie acceptat de învățători și profesori în afară de acela de a fi bolnav. În realitate, lucrurile stăteau cu totul altfel. Ce se întâmpla, de fapt, și care era adevărul? Părinții elevului care „trebuia” să fie bolnav, pentru că urma să meargă la lucru pe câmp, luau legătura cu felcerul satului, tovarășul Caisă, și-l rugau să le dea o scutire pe caz de boală pentru a o arăta profesorilor.

Domnul doctor Caisă, contra unei sume de un leu sau cinci lei, asta în funcție de gravitatea bolii, dădea o pastilă de antinevralgic sau făcea o injecție celui suferind, asta ca totul si aibă acoperire legală și medicală. Domnul Caisă știa prea bine cum stau treburile cu bolnavul în cauză, însă ca totul să pară cum trebuie adopta o strategie foarte bine pusă la punct și care nu numai că nu dădea greș niciodată, dar aducea și beneficii pe toate planurile atât pentru bolnavul închipuit, cât și pentru el „ca cadru” medical.

Această strategie era foarte simplă și ușor de pus în practică și consta în faptul că tovarășul Caisă venea acasă la pacient ca să-l consulte în amănunt, deși între noi fie vorba bolnavul era de mult plecat pe tarla, lucru despre care doctorul știa prea bine, însă acesta era protocolul la care el ținea cu sfințenie, respectându-l la centimă. Pentru că domnul Caisă era anunțat din timp, uneori și cu două zile înainte ca bolnavul să fie bolnav, cineva din familia pacientului rămânea acasă ca să-l aștepte pe domnul doctor.

Nea Caisă se ținea de cuvânt și la ora la care nu se aștepta nimeni apărea la ușă ținând în mână o servietă mare și umflată, din piele, foarte încăpătoare, bătea cu vârful bastonului și întreba: „Alo, alo, e cineva acasă?”. De obicei răspundea bunica elevului bolnav pentru că nu putea merge la câmp: „Da, sigur, dom’ doctor, poftiți vă rog, stați jos”.

Domnul doctor Caisă se prefăcea că nu are timp să stea la povești, că este foarte prins și preocupat de situație, așa că încă stând în picioare scotea din geantă o cutie de tablă înfășurată în tifon alb, o desfăcea cu dibăcie, apoi scotea ca pentru probă o seringă ruginită cu un ac lung cât un cui de draniță, după care cerea un pic de apă, o vărsa în cutie peste seringă, apoi o așeza la sterilizat pe șparhatul încins vreme de cel puțin o jumătate de ceas. Odată ce această importantă operațiune era încheiată, domnul doctor se așeza comod pe laiță exact în dreptul mesei.

Planul lui era foarte bine pus la punct și calculat în detaliu pas cu pas. Omul, felcerul, dar căruia oamenii ca să se pună bine cu el îi ziceau dom’ doctor, sosea la domiciliul pacientului întotdeauna, fără excepție, cam pe la ora amiezii, exact la ora mesei. Pe plita încinsă ca iadul stătea o oală mare cu borș de găină întocmai oprit din clocot, iar alături un ceaun plin cu ciulama de pui cu smântână aflată în agonie, iar lângă acestea două, undeva mai deoparte, era dosită cutia de tablă cu seringa, cum ar veni, la sterilizat.

Pentru că borșul și ciulamaua miroseau a leuștean și pătrunjel aruncat din belșug peste ele, iar domnul doctor se simțea răscolit la măruntaie, momentul începerii tratamentului celui bolnav sosise la țanc. Profitând de aceste clipe seducătoare pentru papilele gustative, doctorul schița timid, dar calculat, câteva apropouri bine țintite: „Lele Savetă, dacă nu te superi matale, n-ai putea să dai oleacă oala asta mai încolo ca să faci loc pe plită ca să pun seringa la loc mai fierbinte? Sau poate că ai ceva prea bun în oala aceea de ți-e frică s-o dai mai încolo?”.

„Ce să am, dom’ doctor, niște zeamă de găină, cu oleacă de pătrunjel pe deasupra, nu-i mare lucru. Dar dacă tot m-ai întrebat, nu vrei să-ți pun și dumitale vreo două polonice într-o strachină?”, continuă lelea Saveta de parcă n-ar fi știut că domnul Caisă tocmai asta aștepta. „O, nu, nu, nu-i nevoie, că eu tocmai ce am mâncat alaltăieri”, continuă Caisă pe un ton șugubăț și plin de subînțelesuri subtile.

Cu toate subtilitățile la vedere, lelea Saveta pricepea rapid mesajul și îi umplea farfuria până-n buza de sus, după care mai presăra pe deasupra oleacă de tocătură de mărar și pătrunjel. Domnul doctor dădea la o parte ștergarul de pe mămăliga aburindă și tăiată cu ață, lua o bucată, mușca cu sete și apoi începea a mânca zeama aurie. Practic, domnul doctor își începuse tratamentul la domiciliul bolnavului, iar după toate semnele situația era pe calea de a se îmbunătăți văzând cu ochii.

După cura cu borș de găină urma imediat o cataplasmă cu ciulama cu smântână, iar la urmă, ca încheiere a tratamentului, mai adăuga și o compresă cu țuică de sfeclă, ceea ce făcea ca bolnavul să își revină complet. După o jumătate de oră, după ce doctorul își încheiase tratamentului, acesta își lua cutia cu seringa de pe plită, o lăsa la răcit pe marginea mesei, timp în care scria pe un bilet scutirea pentru ele și o dădea bunicii, dar nu înainte de a prescrie și o rețetă, asta în cazul în care elevul se mai îmbolnăvea și săptămâna viitoare.

Servieta stătea pe marginea laiței cu partea de sus deschisă, exact ca un flămând cu gura căscată care cerea de mâncare. Lelea Saveta pricepea mesajul astfel încât dădu o fugă până în cămară, de unde se întoarse cu brațele pline, așează totul la îndemână pe masă, apoi începe să înghesuie în servietă cârnați și bucăți de slănină afumată. După ce servieta s-a umplut, doctorul a închis-o cu mari eforturi și a dat să plece, însă nu înainte de a primi și o litră de țuică de sfeclă din aceea tare pentru gargară.

1 comentariu publicat:

  1. Toma

    Magistrală prezentare a satului românesc din perioada comunistă, când îi priveam cu superioritate și compasiune pe cei din occident lipsiți de „șansa” noastră de a avea în viitorul apropiat maluri de mămăligă și bălți de lapte acru. Hotărât lucru, așa cum asociem pe Creangă cu Ozana cea frumos curgătoare, pe Șolohov cu Donul liniștit pe Strauss cu Dunărea albastră, numele domnului Croitor va rămâne asociat cu valea Șomuzului.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.