Amintirile lui David Croitor: marea bătălie cu barabule (prima parte)

Liteni, satul în care am copilărit. Un loc cu dealuri domoale, străbătut pe toată întinderea de un pârâu liniștit, la început un fir de apă, nu mai mare decât un şanţ, dar care la ieşirea din sat se adâncea şi se lățea, căpătând alură de râu. Şomuzul, căci despre el este vorba, trecea în călătoria lui fără întoarcere chiar prin fundul grădinii noastre. De câte ori îmi venea să o şterg de acasă ca să scap de treburile grele la care mă punea bunica mă furişam frumuşel pe lângă șură, făcându-mă una cu peretele de scândură scorojită de la ploi şi soare, deschideam portiţa dinspre grădină, apoi o închideam la loc ca să nu iasă gobăile, mă afundam în lanul de păpușoi, mă strecuram printre rânduri şi în câteva minute mă trezeam direct pe malul pârâului.

Chiar dacă Șomuzul nu era mai lat de un metru şi nici prea adânc, apa dacă ajungea până la genunchi. Acesta colcăia de peşti, broaşte şi raci. La noi în sat racii nu se mâncau şi asta nu pentru că nu ar fi fost buni, ci pentru că era o ruşine. Oamenii erau fuduli la culme, ceea ce îi făcea să spună cu voce tare şi hotărâtă, atunci când aveau prilejul să fie ascultaţi, că numai calicii satului, muritorii de foame şi oameni de nimic, cei care nu au nici după ce bea apă, mănâncă aşa ceva! Pe când ei, lumea bună, o ţin numai în cărnuri şi păstrămuri. Nici măcar peştele nu era considerat o mâncare serioasă, iar dacă cineva totuşi mânca, o făcea mai mult de poftă sau de moft.

Într-una din zile, profitând de vremea amiezii când atât bunica, cât şi părinţii s-au retras, unii prin șură, alţii prin bucătărie pe laiță, sau, mă rog, fiecare pe unde a putut, pentru un pui de somn, măcar un ceas, aşa ziceau ei, şi suntem ca nou-nouți, am plecat spre pârâu, aşa cum aveam obiceiul de ani buni. Nici nu am ieşit bine din lanul cu porumb că am dat nas în nas cu un bătrân care stătea pe o cioată de pe malul apei şi dădea cu undiţa după peşte. Bătrânul nu era altul decât Costică a Țâlenei, pescar vechi şi vestit, cunoscut pe toate uliţele satului şi pe toate văile. Când l-am văzut m-am bucurat tare mult deoarece îmi plăcea să stau să văd cum prinde peşte, însă şi mai mult îmi plăcea să stau de vorbă cu el şi să îl trag de limbă ca să îmi povestească tot felul de lucruri din vechime. Eram înnebunit după poveşti din alte timpuri, iar nea Costică, dacă îl prindeam într-o zi bună, depăna la amintiri de îmi ajungeau câteva nopţi să rumeg până adormeam.

M-am apropiat din spate, dar încet ca să nu sperii peştii, și i-am zis:

– Bună ziua, bade Costică! Ce faci? Cum merge treaba? Ai prins ceva?

Nea Costică s-a întors către mine, şi-a ridicat pălăria mai către vârful capului, ca să mă poată vedea mai acătării, apoi m-a întrebat cu voce scăzută, tot ca să nu sperie peştii:

– Al cui eşti tu, măi flăcăule?

De parcă ar fi fost pentru prima dată când mă vedea.

– Eu îs al lui Giorgi a Trandafirii, doar ţi-am mai spus de atâtea ori! Stau aici, uite la capătul păpuşoiului, la casa aceea cu draniţă dată cu păcură.

– Lasă-mă că îl cunosc eu pe tată-tu! Ce, nu ştiu eu unde stă Giorgi a Trandafirii? Ştiu, cum să nu ştiu, că eu cunosc toţi oamenii din sat, dar ce nu ştiam este că are flăcău aşa mare. Câţi ani ai?

– Cât să am, nea Costică, vreo zece, unşpe acolo.

– Păi ai zece sau unşpe? Spune clar, să înţeleagă omul, măi băiete, nu mă-îmbăta de cap!

– N-am nici zece, nici unşpe, na, ca să fie clar! Acum ai înţeles?

– Bă, tu mă iei în băşcălie! Cum vine asta, adică nu ai nici zece, nici unşpe?

– Foarte simplu, ce-i aşa greu de înţeles, zece nu mai am, că am avut, iar unşpe încă nu i-am împlinit, bine?

Omul şi-a tras pălăria pe ochi, a scuipat într-o parte şi a dat a lehamite din mână, lăsându-mă în pace, văzând probabil că n-are cum să o scoată la capăt cu mine. Pentru că nea Costică părea că se mâniase de-a binelea, am încercat să-l îmbunez, lăudându-l cât am putut de mult, spunându-i cât de mare şi cât de vestit pescar este el prin tot satul şi nu numai. După ce m-a ascultat cu atenţie a lăsat deoparte faţa morocănoasă şi a prins a râde pe sub mustăţi, deşi nea Costică nu avea mustăţi, însă aşa venea vorba. Totodată, binedispus, mi-a şi răspuns la prima întrebare, şi anume la cât peşte a prins de când stă pe pârâu, astfel că a scos dintr-o tufă de rogoz un bidon albastru din tablă cu smalţul sărit, a ridicat șumuiogul de iarbă care ţinea loc de capac, a băgat mâna înăuntru şi a început a scoate pe rând:

– Uite aici marfă a-ntâia! Peşte, nu joacă! Uite un caraş, porcuşori căcălău, că ăştia îţi sar singuri în bidon, două fâse, o zvârlugă, doi chișcari şi o ocheană. Ei, ce zici de asta, cum ţi se pare?

– Cam puţini, nea Costică! La valoarea matale mă aşteptam la mai mult! Eu odată, tot aici unde stai matale acum, pe cioata asta, am prins o găleată plină îndesată şi cu vârf şi îţi spun drept, nu că aş vrea să mă laud, dar dacă mai aveam o găleată o umpleam şi pe aia!

După acest răspuns, nea Costică, în loc să îmi zică vreo două de dulce, zâmbeşte şi îmi spune:

– Vezi că ţi s-a cam înroşit nasul!

Eu nu ştiam ce înseamnă treaba asta, adică să ai nasul roşu, pentru că răcit nu eram şi nici nu îmi curgeau mucii ca pe vremea când aveam 7-8 ani, aşa că am continuat pe acelaşi ton.

– Bade Costică, după cum văd eu, numai gura-i de matale! Păi ce, ăştia-s peşti? Eu în locul matale nici nu m-aş mai arăta prin sat, mi-ar fi ruşine, zău aşa!

Nici nu am terminat bine ce aveam de spus că odată l-am văzut pe nea Costică înnegurându-se şi cu barba tremurândă îmi spune în față:

– Ție nu ţi-e ruşine? Cum vorbeşti tu aşa cu un om bătrân? Aşa te-a învăţat tată-tu? Ce-ar fi acum să te iau eu de-o aripă şi să te duc frumuşel acasă să te spun cum vorbeşti? Ar fi bine?

Atunci am plecat capul, dându-mi seama că am cam întins coarda, m-am uitat în pământ şi cu sfială i-am zis că îmi pare rău că am vorbit aşa cu el deoarece n-am prins o găleată plină cu vârf, ci era numai rasă. Nea Costică a dat a doua oară din mână a lehamite, după care m-a lăsat în voia mea, zicând probabil în mintea lui că nu am leac. Mi-a spus totuşi că ar fi bine să mă duc acasă, că poate am treabă, că şi aşa stau aici degeaba pe capul lui şi nu fac decât să sperii peştii, de aceea a şi prins atât de puţini. Am ascultat ce a avut de spus, dar de dus acasă nu m-am dus şi nici nu aveam de gând să o fac, doar de abia plecasem, ce să caut acasă, să mă ia bunica iarăşi la rost că bat barbunca pe luncă şi că nu îs bun de nimic? M-am retras oleacă mai încolo ca să ies din vizorul lui nea Costică şi continuam să mă uit aiurea ba prin apă, ba prin tufe, necăutând nimic de fapt, doar aşa ca să pierd vremea, când deodată parcă observ sub o tufă de loză un sac în care se mişca ceva. Caut să mă apropii ca să văd mai bine care îi treaba, însă nea Costică mi-a prins mişcarea astfel încât a sărit ca ars şi s-a aşezat între mine şi sac. Eu neînţelegând ce se petrece, îndrăznesc totuşi să-l întreb:

– Dar ce-i acolo în sacul acela de mişcă aşa?

– Nu-i treaba ta! Fugi acasă, hai, dispari de aici, că pun bota pe tine!

M-am ferit într-o parte şi am dat să fug, însă înainte de a o zbughi în păpuşoi m-am rotit brusc, am făcut o mişcare rapidă şi scurtă, am dat la repezeală iarba de pe sac şi ce văd? Sacul colcăia de raci! Aha, va să zică matale din ăsta îmi eşti, te dai marele pescar, dar de fapt pe ascuns umpli sacii cu raci! Nea Costică a ridicat mâna ca să dea cu ceva după mine, dar nu m-a nimerit deoarece am luat startul la timp. Odată ajuns acasă, am povestit părinţilor în amănunt toată tărăşenia, iar ai mei au râs de s-au tăvălit pe jos vreo zece minute de badea Costică, pe care au încetat să îl mai numească cel mai mare pescar de pe Şomuz, în schimb l-au trecut de urgenţă la categoria calicul şi mincinosul satului. După ce au obosit de râs şi s-au liniştit, îl văd pe tata că deodată schimbă macazul şi de unde râdea de se prăpădea îşi lungeşte faţa, luând o figură cât se poate de serioasă, după care, cu o uşoară teamă în glas, îi spune mamei:

– Tu, fimeie, ştii ce mi-a trecut mie prin cap?

– Ce ţi-o fi trecut, măi omule, dar spune odată, nu mă mai ține ca pe jar!

– Păi m-am gândit că ce-ar fi să mergem şi noi să aducem o traistă de raci? Nu că am avea nevoie, dar dacă tot e plin pârâul nu-i păcat să-i ia alţii pentru că toţi zic că nu mănâncă, dar pe ascuns se îndoapă ca porcii până le plesnesc bumbii de la cămaşă?

Mama nu a mai aşteptat ca tata să se gândească de două ori, aşa că i-a spus scurt:

– Bine zici, măi omule, tu ştii că şi eu m-am gândit într-o zi la treaba asta? Dar mi-a fost nu ştiu cum să-ţi zic. Dar acum, dacă tot a venit vorba, du-te în șură şi ia coșarca, eu iau traista din cămară şi hai pe luncă.

Eu, care venisem de fapt cu ideea, nu puteam lipsi de la acest spectacol, ba dimpotrivă, alături de tata trebuia să mă bag în apă şi să particip efectiv la prinsul racilor. Am pornit toţi trei luând-o printre rândurile de porumb şi în câteva minute am ajuns pe malul pârâului. Prima dată ne-am uitat în stânga şi în dreapta să vedem dacă este cineva care să ne prindă asupra faptului, însă spre norocul nostru pe luncă nu era nimeni în afară de Dudan, care păştea vaca mai încolo, însă cu Dudan nu aveam noi treabă pentru că era mai mult absent, era în lumea lui, asta ca să nu spun altfel, adică era ca şi cum nu ar fi.

Și dacă ne-ar fi văzut cineva noi ne înţeleseserăm să nu recunoaştem în ruptul capului că prindem raci, ci să spunem că suntem la prins de peşte cu coşarca, aşa cum făcea mai toată lumea, în afară de Costică a Țâlenei, care era pescar sadea şi avea undiţă adevărată cu coadă de haldan. Tata şi-a suflecat pantalonii, a luat coşarca şi a intrat în apă. După el am intrat şi eu. Tata a proptit coşarca de-a curmezişul pârăului, sprijinind-o cu picioarele ca să nu o ia apa, iar pe mine m-a trimis mai la deal, cam la vreo zece paşi, spunându-mi să vin către coşarca bătând apa cu putere astfel încât tot ce mişcă prin pârău să intre în coşarcă.

Aşa am şi făcut, am început să bat apa cu picioarele goale, frământând şi mâlul de pe fund, mâl în care nu de puţine ori se ascundeau borcane sparte, sârmă cu catâri, piroane, scoabe şi uneori grenade rămase din război. Eu însă nu ţineam cont de asta, tălpile mele erau tăbăcite atât de bine încât dacă ar fi fost cazul să intre vreun cui, acela s-ar fi îndoit imediat. Șciulgicam cu râvnă, bătând toate cotloanele, intram cu tălpile pe sub tufe şi prin văgăuni astfel încât să scot şi să mân spre coşarcă orice vietate care trăia în apă. Odată ajuns lângă coşarcă, tata o prindea de torţi şi o ridica deasupra apei într-o secundă ca să nu apuce să sară nimic din ea. Odată ce coşarca a fost scoasă pe mal, noi începeam a alege tot ceea este bun şi puneam în traistă, pe care o ţinea mama, iar restul, însemnând broaşte şi alte lighioane, aruncam înapoi.

După ce făceam această operaţiune, bătând pârăul pe o distanţă de vreo 50 de metri, treaba era gata, iar traista era plină ochi. Bucuroși de reuşită, ne luăm sculele şi traista şi ne pornea spre casă un sentiment al lucrului bine făcut. Şi chiar aşa era din moment ce atunci când deşertam traista într-un lighean destul de încăpător constatam că aveam din belşug atât raci, cât şi peşte, de să mănânci până plezneşti şi încă să mai rămână ca să dai şi la alţii. Timp de câteva săptămâni am mâncat raci în prostie.

Şi am mai fi mâncat, că tare erau buni, însă nu ştiu cum s-a făcut că nu numai noi, dar şi alţii din sat, după ce le-au prins gustul, au lăsat ruşinea la o parte şi au pornit asaltul asupra racilor încât aceştia aproape că dispăruseră ca specie pe valea Şomuzului.