Amintirile lui David Croitor: dom’ Caspian (a doua parte)

Prima parte a seriei „Dom’ Caspian”.

După toate aceste răspunsuri cam fără noimă, dar spuse la emoţie, dom’ Caspian se opreşte la unul care crede dânsul că ne-ar putea face să pricepem mai corect cam cât de mare este maşina lui, adică autotrenul carevasăzică. Deci, zice dom’ Caspian următoarele: „Vedeţi voi şura lui moş Leonte şi a babei Rusanda”?

„Daaaa”, răspundem noi ca un singur glas, deşi numai de glas nu poate fi vorba aici dacă ţinem cont că la grupul nostru, adică al copiilor, s-au mai alăturat fără să băgăm de seamă încă o duzină de prichindei de doi şi trei ani, toţi cu ţâţocul în gură, ca oamenii bătrâni cu ţigara.

Ţâţocul

Zic ţâţoc pentru că pe vremea aceea nu erau biberoane sau suzete la îndemâna oricui, poate la oraş da, dar la noi în sat nici măcar de sămânţă n-am văzut vreo suzetă, aşa că bieţii copii sugeau şi molfăiau cât îi ziua de lungă, ba uneori şi noaptea în somn, bucată de cârpă muiată. De fapt pentru necunoscători fac aici o scurtă oprire pentru a descrie obiectul cu pricina şi anume: ţâţocul nu era altceva decât o bucată de cârpă, putea fi de oriunde, de la ciorap, izmene sau pelincă, care nu măsura mai mult de o palmă şi care era umplută cu mămăligă amestecată cu puţin zahăr.

După ce se punea această umplutură, cârpa se aduna către mijloc, exact ca plăcintele „poale-n brâu”, se lega cu o aţă astfel că rămânea într-un capăt un fel de bila rotundă cam cât o nucă. Acest capăt rotund se muia întâi în apă, după care se băga în gură şi se sugea pe tot timpul zilei. La început era dulce, însă cam după vreun ceas nu mai rămânea în interiorul bilei decât mămăligă, care şi aceea de multe ori trecea prin ţesătură şi dispărea împreună cu zahărul în burta „dependentului”.

Chiar şi aşa, fără zahăr şi fără mămăligă, ţâţocul era ţinut în gură uneori şi două, trei zile, ba chiar ajungea să fie „împrumutat” de la unul la altul, până ce aproape că dispărea şi cârpa … Apoi mamele o luau de la început, iar cârpa, zahăr, mămăligă şi apă şi tot aşa rezolvau problema până pe la trei ani, după care copiii, cei mai şmecheri, treceau la ceva mai ispititor şi mai la îndemână, şi anume degetul mare.

Întrebarea încuietoare

Aşa cum vă spuneam, noi, cei „vechi”, stăteam numai ochi şi urechi atenţi la dom’ Caspian, pe când ceilalţi tăceau ca peştii, rar doar mai scăpau câte un plescăit, dar nu deranjau… Am răspuns deci cu toţii ca unul că da, vedem şura lui moş Leonte şi a babei Rusanda, timp în care ne-am şi întors toţi ca la ordin capetele spre dreapta, acolo unde se afla construcţia în discuţie. „Ei bine”, zice mai departe dom’ Caspian, „cam atât de mare e maşina mea, ce părere aveţi de asta”? După un moment de ezitare necesar pentru gândire, mai toţi spunem că nu prea avem nicio părere.

„Păi cum aşa”, întreabă omul, „chiar nu vă daţi seama despre ce-i vorba sau nu mă credeţi”? Văzând că timpul trece, suspansul e cât autotrenul şi nimeni nu răspunde, îmi iau eu inima în dinţi şi ca fin cunoscător al şurii lui moş Leonte zic: „Dom’ Caspian, eu nu înţeleg bine, maşina e cât şura sau cât şura şi cu toate şandramalele de pe lângă ea”? Nea Caspian ezită să răspundă pe moment, cred că l-am luat prin surprindere cu întrebarea, nu se aştepta la asta.

Gospodăria lui Moş Leonte şi a babei Rusandra

Profit de faptul că dom Caspian se gândeşte cum să iasă din încurcătură ca să vă fac o analiză completă şi detaliată a ceea ce cu multă bunăvoinţă poate fi numită şura. Moşu Leonte avea o curte lată cam de cinci-şase metri şi lungă cam de treizeci. Cum intrai dinspre uliţa pe partea dreaptă era casa, care şi ea cu greu poate fi numită casă, dar hai să fim de treabă şi să îngăduim, deci o numim casă, un fel de bucătărie cu o cameră şi un hol, numit tindă, cam de un metru pe un metru.

În odaia principală şi singura, de altfel, după cum v-am spus, erau aşezate de la stânga la dreapta pe lângă pereţi următoarele: o ladă de lemn pe care stătea găleata cu apă, iar lângă găleată o cană albastră găurită cu smalţul sărit. Lelea Rusanda a rezolvat problema cu gaura, introducând în ea o bucată de câlţ peste care a turnat nişte smoală, făcând-o ca nouă, dându-i garanţie pe viaţă, cum spunea ea şi când n-o întreba nimeni. Lângă ladă, jos, era aşezată căldarea cu lături sau hâlbe, cum se spunea pe la noi. Hâlbele erau pentru porc, iar grosul din hâlbe era pentru găini.

Mai departe, drept în colţ, era o masă acoperită cu o muşama crăpată şi coşcovită, din care practic mai rămăsese doar pânza, iar cât despre florile şi strugurii desenaţi cândva pe luciul muşamalei se poate spune că s-a păstrat doar amintirea lor. Sub masă un scăunel mic, rotund, cu trei picioare, cioplit din lemn de fag. Apoi pe lângă peretele din partea stângă şi o bucată din cel din faţă se afla aşezată piesa de greutate, şi anume patul din lemn de brad cu trei picioare şi un butuc.

În coşul patului sta înfoiat un strujac din ţesătură de buci (câlţi) umplut cu paie, două perne din pene de gâscă şi un ogheal din mătase roşie cu flori verzi, vechi şi el de când lumea. În colţul din dreapta, ocupând aproape un sfert din cameră, trona o sobă cu şparhat (plită) şi cuptor din lut şi cărămidă, văruită cu sineală, un fel de albastru spălăcit dat cu bidineaua în mai multe straturi de-a lungul vremii şi care acum s-a coşcovit pe alocuri, lăsând să iasă la iveală porţiuni de lut galben măcinat şi el de timp.

Peretele din dreapta, dinspre drum cum ar veni, avea o ferestruică cu patru ochiuri cât palma acoperite şi ele de pânze de păianjen şi muşte moarte, încât cu greu se mai strecura câte o rază de soare. Sub fereastră era o laiţă sub care lelea Rusanda depozita lemne fie iarna, fie vara, să fie acolo, să nu trebuiască, zicea ea. În dreptul ultimului perete, cel cu uşa, în partea dreaptă a uşii, era sprijinit un dulap vechi, un „bufet” de culoare verde spălăcită în care erau adunate câte şi mai câte, de la oale vechi, ceaune până la bocanci scofâlciţi, mănunchiuri de romanţă şi secărică, coada şoarecului şi flori de tei, calendare îngălbenite de timp şi câteva ziare Scânteia.

Cam acesta era tot mobilierul familiei, adică al lui moş Leonte şi baba Rusanda, mobilier care le era de ajuns, după cum spuneau ei, ba încă e prea mult dacă stăm şi ne gândim ca moşu Leonte a stat zece ani la puşcărie, ca „dujman al poporului”, iar acolo nu avea nici măcar atât.

Gobăile

În continuare „gospodăria” lui moş Leonte se desfăşura de-a lungul ogrăzii, aşa cum am menţionat mai sus, deci, imediat legat de casă era construit un ţarc din nuiele cam de trei metri lungime şi lat cât peretele casei. În ţarc erau ţinute găinile pe timp de zi, deşi „ţinute” suna cam pretenţios deoarece gardul era mai tot timpul spart, nuielele putrezite, astfel că gobăile nu stăteau nici de frică în ocol, ci ieşeau prin găuri numai de ele ştiute şi cât ţi-e ziulica de lungă treceau şanţul din spatele casei şi nimereau exact în grădina noastră, unde scociorau fără jenă prin toate straturile pe care bunica le construise la aţă şi ţăruş.

Această invazie de găini nu rămânea fără urmări, astfel că nu odată am asistat la schimburi de cuvinte dure, însoţite de gesturi belicoase, între bunica şi lelea Rusanda, lucru care pentru noi era un motiv de distracţie şi nu numai, era ca un fel de meci între două rivale şi nu de puţine ori noi, în loc să ţinem cu bunica, ţineam cu lelea Rusanda, pentru că ea ne dădea bomboane şi biscuiţi, pe când bunica ne altoia cu varga de deasupra uşii cel puţin odată pe zi.

Într-un final lelea Rusanda îşi retrăgea plutonul de gobăi, bunica mai bombănea de una singură vreo juma’ de ceas, după care totul intra în normal, aşezându-se liniştea şi pacea peste cele două case vecine. Din păcate acest „armistiţiu” nu ţinea prea mult, pentru că găinile vecinei noastre erau extrem de inteligente şi datorită faptului că au fost constrânse de baba Rusanda la adevărate exerciţii de supraveţuire, astfel că făceau ele ce făceau, îndepărtau cartoanele şi placajele cu care era cârpit ţarcul şi într-o clipă ne trezeam cu ele drept în mijlocul grădinii, acolo unde pământul era mai reavăn, afânat şi proaspăt prăşit şi pe deasupra colcăind de râme suculente.

Evident, noi, copiii, eram primii care observam găinile şi fuguţa cu pâra la bunica, în speranţa că vom asista din nou la o partidă de schimburi de cuvinte şi ameninţări între bunica şi lelea Rusanda. În două minute, cele două rivale, fiecare în spatele gardului său, ridicau ameninţător mâinile susţinute de şarje de vorbe tăioase şi ascuţite. Din păcate, spre nefericirea noastră, a copiilor, aproape că începusem să învăţăm pe de rost replicile, am fi vrut ceva nou, mai de senzaţie, poate chiar o păruială n-ar fi stricat.

Cu timpul ne-am plictisit de treaba asta, am lăsat-o baltă şi lucrurile s-au liniştit mai ales după ce lelea Rusanda ne-a rugat să-i alungăm noi găinile înapoi acasă de pe strat, că s-a săturat şi ea de gura bunicii, iar pentru asta ne va da de fiecare dată câte o bomboană de mentă. Cine crede că copiii sunt naivi şi nu ştiu pe ce lume trăiesc se înşeală, aşa cum s-a înşelat şi lelea Rusanda, e adevărat că doar pentru o vreme. Ce s-a întâmplat de fapt ? Văzând eu că-i rost de mâncat bomboane pentru „serviciul” stabil la găini, ce mi-a trecut mie prin minte?

Mi se părea că în ultima vreme, parcă în ciuda tuturor previziunilor şi a gardului tot mai rupt, găinile nu prea mai veneau pe straturile noastre şi de aici e uşor de dedus: fără invazia găinilor, ciuciu bomboane…Deci, nu puteam lăsa lucrurile aşa şi să intru în „post” de mentolate, aşa că ce făceam? Mergeam lângă ţarc în partea dinspre noi, desfăceam nuielele mai tare şi ademeneam frumos orătăniile până în grădină, după care începeam să strig în gura mare la ele ca şi cum mă luptam să le bag înapoi în ţarc, moment în care lelea Rusanda auzea din camera ei şi ieşea afară, normal cu bomboana de rigoare.

Treaba asta a ţinut câteva zile, până ce lăcomia m-a dat de gol, astfel ca lelea Rusanda s-a prins de figură, mi-a tras în loc de bomboane două scatoalce după cap, apoi şi-a consolidat coteţul cu scânduri adevărate, iar aventura mea inteligentă a luat sfârşit.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.