Amintirile lui David Croitor: dom’ Caspian (prima parte)

La noi în sat, chiar pe uliţa noastră, era un om tare de treabă şi cumsecade. Cel puţin aşa vorbea lumea despre el, mai ales cei care locuiau departe de casa lui. Fiind de meserie şofer pe autotren, era mai tot timpul plecat pe drumuri, iar acasă venea foarte rar, cam o dată la o lună sau chiar două. Să fii şofer pe autotren la vremea aceea, adică prin anii ’60, era considerat ca fiind ceva nemaipomenit. Mai mult decât o meserie, era o vocaţie, un talent care îţi aducea nu numai o grămadă de bani, ci şi faimă, care depăşea cu mult graniţele satului.

Uneori, dacă aveai treabă şi te aflai pe la Tolva, Zăhăreşti sau Frumoasa, până şi acolo auzeai vorbindu-se pe la crâşme şi pe la garduri despre domnul Caspian şi trenul lui. Până şi Gaini din Măzănăeşti, cunoscut în toate satele de prin împrejurimi ca un cal breaz, pentru că avea câţiva ani de „studii” la Socola, dar băiat paşnic de altfel, se lăuda în gura mare, de câte ori găsea pe cineva să-l asculte, cum că el i-a făcut cu mâna la autotren şi nea Caspian n-a ezitat nicio secundă să-l ia la ocazie. Băiatul lui Caspian, Costică, care era de vârsta mea pe atunci, adică de vreo 8, 9 ani, nu contenea să se laude toată ziua cu taică-său, cum conduce el o maşină cât un tren, deşi nici el nu ştia sigur dacă e maşină sau e tren.

La un moment dat spunea că taică-su e atât de tare şi de mare încât de pe maşina lui poate conduce toată România, dacă vrea. Dacă vrea, bineînţeles, dar nea Caspian nu vrea pentru că nevastă-sa, lelea Verona, i-a spus clar şi cu glas destul de tare că l-am auzit şi noi, cei de peste drum, că dacă nu se linişteşte şi nu-şi vede de maşina lui, atunci nu mai are ce căuta la uşa ei, că a auzit ea nişte treburi destul de urâte despre cum şi ce conduce el prin toată ţara, de stă sus dus cu lunile, uitând că acasă are nevastă şi doi plozi împieliţaţi de crescut, iar pe deasupra mai face şi pe „domnul” cu toate „rufele” alea de-i mănâncă banii.

Eu nu înţelegeam nimic din aceste „zvonuri” şi nici Costică de altfel, dar rămâneam de-a dreptul uimit de tot ceea ce-mi povestea, astfel încât mă uitam în gura lui ca prostu’ la fel cum se uită calicu’ în traista goală. Bineînţeles că Costică spunea numai bazaconii închipuite de el cu singurul scop de a se lăuda cu taică-su care e şofer şi domn pe deasupra, pe când ai noştri sunt nişte înglodaţi de ţărani, însă eu eram atât de fascinat de minciunile lui, cu atât mai mult cu cât până la vârsta aceea nu văzusem niciodată cum arată o maşină, darămite un autotren, că imaginaţia mea o cam lua razna.

De câte ori vecinul nostru, şoferul, venea acasă, dar nu cu autotrenul, că nici nu ar încăpea pe uliţă, zicea Costică, de atâtea ori toţi copiii îl aşteptau înşiraţi pe lângă garduri, în poziţia de drepţi, şi-i spuneau bună ziua, având sentimentul că a sosit pe uliţa noastră cel mai mare om din lume şi că nu puteau rata momentul unei primiri cum se cuvine. Niciun copil nu îndrăznea să-l întrebe ceva, deoarece nu ştia cum să i se adreseze, dacă-i zicea „bade”, dom’ Caspian se supăra şi ţipa la el spunându-I de la obraz: „bade să-i spui lui tat-tu, nu mie, ai auzit? Mie să nu-mi umbli cu „bade” sau „nea”, mie să-mi spui „domnule”, e clar?”.

Pentru noi, copiii, lucrurile nu erau clare deloc, ci mai degrabă se încâlceau şi mai rău, pentru că noi ştiam de la părinţi că domnii locuiesc la oraş, acolo au casă, nevastă şi copii, aşa că nu prea ar avea ce căuta prin sat. Doar în vizită. Bine, acum dacă stăm şi analizăm mai în amănunt situaţia, nea Caspian venea acasă mai mult în vizită, ca musafir. Cel puţin aşa se plângea resemnata pe la vecini, pe la tanti Verona, nevasta lui şi vecina noastră de peste drum. Luând deci aceste date în calcul şi judecând la rece, tragem concluzia corectă că nea Caspian era îndreptăţit să pretindă abordarea sa, fie şi pe uliţa noastră, cu apelativul de dom’ Caspian.

După ce „domnul” intra pe uliţă şi cobora dealul de la lele Marta, încetinea pasul în dreptul nostru, răspundea politicos la „bună ziua!”, apoi ne mai întreba de una, de alta, de pe acasă, întrebări de genul „ce face tata?”, „ce face mama?”, iar la urmă „ce faceţi voi, măi copii?”. Nu că l-ar fi interesat prea tare ce anume, ci mai mult ca să ne arate nouă, celor care nu ieşisem niciodată din sat, dar nici măcar de pe uliţă, că el, dragă Doamne, nu mai vorbeşte ca noi cu „şi” sau „şe”, adică nu întreba ca prostul de la ţară „şi faşi tat-tu?”, „şi faşi mă-ta?”. El vorbea ca domnii şi ne spunea fără să-l întrebăm că tocmai s-a întors „dă la Bucale, că a circulat numai pă autostradă şi că acu’ e pă jos, că p-aci pă la ţară e numai noroaie şi lume amărâtă, vai dă ei”.

La auzul acestor vorbe atât de alese, eu rămâneam mut, iar de ruşine îmi venea să mă ascund în dosul umbrei mele, atât de mic şi de neînsemnat mi se părea că sunt. Mă gândeam că numai un mare noroc direct din cer a coborât peste mine, astfel încât să pot vedea cu ochii mei un asemenea domn şi să aud asemenea denumiri, auzi „autostradă”, „Bucale” şi alte chestii de felul acesta. Niciunul dintre noi, cei ce sprijineam gardul rupt, nu ştiam ce-i aceea o autostradă, cu atât mai puţin „Bucale”, dar ce conta din moment ce erau cuvinte noi pe uliţa noastră, cuvinte aduse cine ştie de pe unde, iar la urma urmei nici nu voiam să ştim. Ajungea faptul că sunau atât de interesant şi se deosebeau net de ceea ce auzeam toată ziua pe la noi, precum: porc, vacă, prostule, bombalăule, tolomacule, tu proastă, balegă, chişlac cu mălgă, barabule pe sparhat, alivenci, toci, frecăţei, tocmagi, pancove şi altele mult mai urâte şi mai porcoase.

Făceam pe loc în mintea mea aşa un fel de exerciţiu, şi anume puneam alături autostrada şi barabule sau Bucale cu frecăţei şi trăgeam pe loc concluzia că aceste cuvinte practic nu suportă alăturare, asta e clar, fapt care m-a făcut să-l privesc pe dom’ Caspian cu şi mai mult respect. Fiind ruşinos din fire, nu aveam curajul să-l întreb despre ceea ce a văzut pe unde a umblat, însă ca toţi cei fricoşi şi laşi aşteptam cumva ca măcar unul dintre noi, copiii făcuţi una cu gardul, să îndrăznească a-l întreba câte ceva. După câteva clipe de tăcere, unul mai mic, atât de mic încât nu ştia încă ce înseamnă frica sau ruşinea, îl întreabă direct: „Da’ tu unde ai fost, că Cotică a pans după tine?”.

Noi ceilalţi, când am auzit întrebarea prostească a băieţelului şi mai ales că i s-a adresat cu „tu”, am încremenit de spaimă şi aşteptam ca din clipă în clipă omul să se repeadă asupra noastră cu ceva sudalme şi poate şi un supliment de palme. Spre surpriza noastră, „domnul” a zâmbit şăgalnic din colţul gurii, s-a apropiat de noi şi a început să ne spună mai multe decât ne-ar fi trecut prin minte să-l întrebăm.

De fapt, ca să fiu drept, trebuie să menţionez că dom’ Caspian tocmai asta aştepta, o întrebare, o provocare pentru ca apoi să înceapă să deşarte traista cu întâmplări nemaipomenite drept în capul nostru, iar noi să rămânem muţi de uimire, spre satisfacţia lui. La drept vorbind, nea Caspian avea chef de vorbă, de destăinuiri, mai ales că mirosul puturos de ţuică şi episoadele de icnituri din capul pieptului îl dădeau de gol că omul n-a coborât din maşină şi fuga, fuga acasă la nevastă şi copii, ci mai întâi a oprit, ca tot omul normal, la bufet, unde se pare că a stat ceva vreme în compania unei „bătrâne”. Mi-am dat seama de asta după ce unul din puşti mi-a şoptit discret la ureche: „cred că bade Caspian a băut ţuică bătrână; miroase ca la noi acasă, pentru că tata numai asta bea şi pute exact la fel”.

Dom’ Caspian, hotărât să treacă la treabă, ne face un semn larg cu mâna, spunându-ne „măi băieţi, ia veniţi voi mai aproape de nenea, că nu vă mănâncă. Ia staţi voi aici pe lângă mine să vă povestesc câte ceva”. Ne-am apropiat încurajaţi de faptul că parcă devenise mai de-al nostru, era nenea şi nu domnul acum. El s-a uitat în jur, s-a tras mai lângă gard, a căutat din priviri o piatră mai curată, şi-a ridicat puţin manşetele pantalonilor la dungă şi s-a aşezat graţios, ţinându-şi o mână pe genunchi, iar cealaltă trecând-o cu degetele răsfirate prin părul negru ca păcura, pieptănat peste cap şi dat cu ulei. Nea Caspian umbla prin sat cu „capul gol”, ca domnii, nu avea bască sau pălărie aşa cum aveau toţi bărbaţii din sat, nu cadra cu meseria lui, el era domn şi lumea trebuia să ia la cunoştinţă şi să observe asta.

Ne-am strâns şi noi roată pe lângă el, ne-am aşezat jos, direct în praful drumului, ocupând aproape tot latul uliţei, lăsând doar un culoar îngust între noi şi gardul părinţilor mei, pentru cazul în care ar putea să treacă pe acolo vreun om sau vreo vacă mai balcâză. „Măi băieţi”, începe dom’ Caspian, deşi între noi erau şi vreo două fetiţe care n-aveau habar de ce se află acolo, dar erau trecute tot la băieţi, „ştiţi voi, măi, pe unde am umblat eu în lumea asta?”. „Nuu!”, răspundeam cu toţii într-un glas, curioşi până la ultima moleculă, „nu ştim!”.

„Păi, măi copii, în cazul ăsta să vă spun eu, să vă mai descuiaţi şi voi la minte, că în satul ăsta prăpădit n-ai ce să vezi, decât vite, oi, găini, raţe şi lanuri nesfârşite de porumb şi grâu, iar cât despre oameni, vedeţi şi voi cu ochii voştri. Nişte toflogoşi, înglodaţi, nişte ţărani, ce să ştie ei? Măi copii, măi dragii mei, să ştiţi şi voi aşa ca să nu muriţi proşti, că eu am fost cu autotrenul ăsta al meu până hăt, departe, în fundul lumii, am ajuns pân’ la… cum să vă zic eu ca să înţelegeţi… am fost pân’ la mama huciului”.

„Da, chiar până acolo am ajuns şi încă nu m-am oprit nici acolo, că aia nu-i maşină ca s-o poţi opri aşa, oriunde-ţi vine”. „Păi n-are frână?”, întreabă dintr-o dată unul dintre copii ale cărui urechi erau atât de ciulite încât semănau cu două frunze de brusture. „Ei, cum să n-aibă frână, măi pişpirică, şi încă ce frână”, replică nea Caspian, pătruns de importanţa răspunsului. Copilul care a întrebat nu se lasă, probabil curiozitatea îi dă ghes, aşa că riscă şi intră pe teren minat: „păi dacă are frână, de ce n-ai apăsat pe pedală ca să opreşti unde vrei matale, sau nu ţinea bine?”. Nea Caspian se încruntă, dar mai mult de formă, ridică sprânceana dreaptă dinspre copilul din cale afară de curios şi zice: „bă, ia zi tu al cui eşti, mă? De unde ştii tu de frână?”.

Copilul nu simte pericolul, ceea ce-l face să răspundă cu o seninătate tipică vârstei: „cum de unde ştiu, de la tata ştiu, şi el are frână la căruţă şi când caii o iau la goană, tata trage frâna şi căruţa se opreşte. Dacă vrei, vorbesc cu tata să-ţi facă o frână ca lumea, cu coarbă şi şurub, să ţi-o pună la maşină, ca nu cumva să intri în vreun gard şi Doamne fereşte să-l strici”. După o asemenea punere a problemei despre frână, chiar şi noi, copii fiind, am priceput că discuţia asta nu miroase a bine, iar dacă continua în direcţia asta s-ar putea lăsa cu palme şi dupaci după urechi. Deci, ca urmare, încremenim cu toţii, aproape de ne e frică şi să respirăm. Dacă dom’ Caspian se simte luat la băşcălie de puştanul îndrăzneţ? Cum adică să ajungi tu să compari ditamai maşinoiul cu o amărâtă de căruţă?

„Păi, măi băieţi”, spune totuşi, destul de calm, în ciuda tensiunii create, nea Caspian, „cred că noi am îmbârligat firul discuţiei şi nu vorbim despre aceleaşi lucruri. Ia spuneţi voi, dar fără minciuni, aţi văzut voi vreodată cum arată un autotren? Nu dacă aţi auzit, că asta nu mă interesează, ci dacă aţi văzut cu ochişorii voştri, asta vreau eu să ştiu de la voi! Hai, răspundeţi! Care ai văzut, mâna sus!”. Ne uităm unul la altul, ne întrebăm din priviri, gândindu-ne că poate totuşi careva o fi zărit dacă nu tot autotrenul, măcar coada sau o bucată din el. După o tăcere lungă de aproape juma’ de minut, spunem toţi de parcă ne-am fi înţeles, cu glasuri plăpânde şi pierdute: „nu, n-am văzut”.

„Atunci, măi dragii mei, de ce umblaţi voi cu potlogării? De ce vă daţi mai mari decât sunteţi dacă nu ştiţi cu ce se mănâncă treaba asta?”. Plecăm cu toţii ca la comandă privirile în praful drumului şi nu mai scoatem o vorbă. Nea Caspian observă faptul că ne dăm bătuţi şi recunoaştem smeriţi că nu suntem nici mai mult, nici mai puţin decât nişte amărâţi desculţi, încuiaţi la minte şi proşti şi dăm în gropi, iar noi în loc să preţuim faptul că avem onoarea să stăm în jurul lui şi să aflăm atâtea grozăvii, noi în prostia noastră ne-am luat-o în cap şi am început să punem întrebări de-a dreptul neruşinate, adică uităm unde ne aflăm şi cu cine stăm de vorbă, nu?

După ce lucrurile s-au liniştit, începe dom’ Caspian să ne explice cum stă treaba de fapt. Deschide discuţia cu o serie de întrebări pentru ca noi să putem pricepe mai uşor: „ia spuneţi voi cât de lungă e o căruţă. Adică câţi metri are?”. Întrebarea pare simplă şi uşoară, dar nu pentru noi, astfel că amânăm câteva clipe răspunsul şi încercăm să ne documentăm din priviri deoarece la noi pe uliţă unitatea de măsură a lungimii nu este metrul, ci pasul, prăjina şi falcea. Ne aflăm în mare încurcătură încă de la prima întrebare şi totuşi, după o scurtă ezitare, unul dintre noi spune că o căruţă are „cinci paşi de ai lui tata”.

După un asemenea răspuns, normal că toţi izbucnim în râs şi nu ne putem abţine să nu i-o zicem îndrăzneţului: „bă, prost mai eşti”, neţinând cont că noi nici măcar atât nu am fi ştiut. Nea Caspian nu râde, ci răspunde cât se poate de serios: „bine, măi băieţi, asta înseamnă cam patru metri, nu-i aşa?”. Noi ce să spunem, că-i aşa sau că nu-i aşa? Mai bine tăcem decât să mai slobozim vreo gogomănie. „Bun, deci dacă o căruţă are patru metri, ia spuneţi-mi voi acum cât ar avea cinci căruţe fără oişte, puse cap la cap, adică una după alta?”. Asemenea întrebare este peste puterile noastre.

De unde să ştim noi cât fac 4 ori 5? După o tăcere îndelungă răspunde tot nea Caspian: „ei, v-am cam luat piuitul cu în cauză, nu-i aşa?”. Apoi continuând calm şi cam de sus, spune: „doujdămetri, băi băieţi, cam atât e de aici până la şanţul lui’ lelea Saveta. Ei, ce puteţi spune despre asta? Hai acum să vă aud!”. Noi ce să zicem? Nimic. Atât doar am mai putut da drumul pe suguşate unor expresii de genul: „văleau, mama, cât dihania!”. Sau „îi cât şura lu’ moşu’ Leonte!”. Alţii mai puţin ştiutori lăsau să le scape câte un „oho, sau vai de mine şi de mine”.

Va urma!