Trăim niște vremuri pe care, mulți dintre noi, nici nu ni le puteam imagina în copilăria și adolescența noastră. Cei 45 de ani de regim comunist, în care țara și societatea românească a fost un imens lagăr de muncă forțată, ne-a oferit extrem de puține oportunități în dezvoltarea noastră. În consecință, dezvoltarea a depins de familie, în cea mai mare măsură, dar și de cât de mult ne-a plăcut cartea.
Evenimentele culturale erau rezervate celor de la oraș, mediul rural având cel mult un cămin cultural în care, dacă vedeai un film la sfârșit de săptămână era mare lucru; în anii ’50 – ’70 fiind chiar „evenimente culturale dirijate” de către comuniști. Apariția televiziunii naționale a fost un salt calitativ deosebit, dar extrem de restrictiv o mare perioadă de timp. La un salariu de 700 de lei, în anii ’65 – ’70, un televizor costa 4.000 de lei!
Adică vreo șapte, opt salarii, iar listele de așteptare, în primii ani, puteau să dureze peste un an. Familii întregi se adunau la sfârșit de săptămână la cunoștințe cu „pile”, care reușiseră să-și achiziționeze un televizor. A fost singura fereastră spre lume, până în anii ’80, când brusc programele s-au redus la două ore de emisie, Telejurnalul ocupând jumătate din timp, osanalele restul.
În emisiunea de „știri” vedeai ceea ce cu ochiul liber, zi de zi, nici dacă stăteai la cozi nu se putea observa. De la aceste știri a plecat și un banc din acea perioadă: „un oltean, cu vreo două, trei papornițe goale, coboară din tren la București, în Gara de Nord. Fuge la primul taxi, se urcă și-i spune șoferului să-l ducă „în principiu”! Șoferul îl plimbă o bucată de timp, după care, îi spune că trebuie să se retragă la garaj, dar îl lasă pe mâna unui coleg. Al doilea șofer, în vârstă, îl întreabă și el unde să-l ducă. „În principiu”, spune iar olteanul. Șoferul stă și se gândește; după care îi spune: am 25 de ani de taximetrie în București, dar nu știu unde vine strada. Ai idee pe unde vine? Nu, dar am auzit la știri, că în „principiu” avem de toate!”.
Anii celui de-al treilea mileniu au schimbat totul! Era informaticii aduce acum, cu diversitatea ei de aparatură, și, mai ales, cu ușurința de multe ori nefirească, accesul la toate tipurile de informații, din orice domeniu. Internetul a mai venit cu o „invenție”: rețelele de socializare. La început, nevinovate și chiar folositoare, aduceau, pentru mulți, ceea ce în viața reală nu avuseseră niciodată: prieteni și posibilitatea de a dialoga.
Visul omului din totdeauna: să nu fie singur! Dar acum, după un deceniu, care este prețul? Avem mai mulți prieteni, dar știm să relaționăm mai bine? Din păcate, rezultatele sunt îndoielnice, iar sociologii trag, în ultimul timp, un semnal de alarmă: „Derapajele” sociale, pe astfel de rețele, au devenit extrem de periculoase, cu consecințe de multe ori dramatice!
Prin anii ’70, Grigore Moisil, unul dintre părinții ciberneticii românești, spunea: „Aceste mașinării (calculatorul), pe care ne străduim astăzi să le facem cât mai mici și mai inteligente, vor ajunge într-o zi să ne domine viața și noi, în acea zi nu vom mai fi oameni!”. Au trecut 46 de ani de atunci, dar câtă dreptate a avut acel mare profesor și savant! Deși aceste sisteme de comunicare moderne, ultraperfomante, pe care azi le vedem zilnic folosite de la copii preșcolari până la cei în vârstă, au darul de a ne pune în contact direct online, „distanța” dintre oameni crescând exponențial.
Noi nu mai suntem împreună. Din spatele unui monitor, a „marelui anonim”, ne etalăm tot ce, cu ani în urmă, bunul simț nu ne-ar fi lăsat să le „vărsăm” peste cei de lângă noi. Ne bălăcărim între noi și toate frustrările personale mai vechi, sau mai noi, le lăsăm să „curgă” ca niște zoaie urât mirositoare peste relațiile interumane. Rezultatul este devastator: neîncrederea și ura au luat locul, încet, încet, în relațiile directe dintre oameni.
Colaborările sunt numai din interes, amicițiile sunt de fațadă, prietenii cei adevărați sunt, din păcate, din ce în ce mai rari, aproape pe cale de dispariție. Nici măcar pe blogurile personale, pe care ni le asumăm, cu subiect și predicat, situația relațiilor interpersonale nu este mai bună. Totul, în cea mai mare măsură, este fals și plin de o răutate înspăimântătoare. Nu este de mirare că, în ultimul deceniu, orice scară a valorilor tradiționale a dispărut.
Nu mai avem reperele valorilor adevărate, nonvaloarea luând zilnic locul normalului, care devine normalitate „oarbă”, care te duce spre nimicul existențial. Când, din ce în ce mai rar, ajungem față în față, nu mai știm să dialogăm, nu ne auzim decât pe noi, nu și ce dorește să ne spună interlocutorul. Din acest dialog al „surzilor” nu pot să apară relații adevărate. Totul devine conjunctural. Fugim permanent de noi, de cei de lângă noi și am ajuns chiar, să fugim și de cei dragi nouă: de părinți, de copii, de oamenii care, într-un anumit moment al vieții noastre, au contribuit la realizarea noastră ca oameni.
„Mașina aceasta (spunea Grigore Moisil) e atât de perfidă, că va fi cea care va acapara tot și ne va dicta cum să gândim”. Ce greu ara atunci, în anii ’70, să dăm crezare acestor afirmații, când aveam în mână, ca studenți, un simplu calculator ce ne ajuta să facem doar operații matematice elementare! Încet, dar sigur, am ajuns dependenți de telefoanele inteligente, care au pe ele montate programe performante, ce ne oferă, de o zi la alta, tot mai multe aplicații și servicii, scutindu-ne de deplasarea la un ghișeu sau, și mai simplu, de a ne face cumpărăturile.
Online facem totul. Dar nu ne mai întâlnim cu omul! Nu mai suntem împreună! Ce sentimente și stare de spirit are un copil, care luni, sau chiar ani la rând, își vede mama plecată la muncă într-un colț de lume doar câteva minute pe Skype? Când se vor întoarce acei părinți, cum vor mai reuși să relaționeze cu copiii lor, înstrăinați online?
„În principiu avem de toate”, vorba bancului din anii comunismului, dar am „pierdut” pe drum Omul. Ăsta a fost oare scopul sau este doar o deviație comportamentală de moment a societății mileniului trei? E foarte greu de spus, acum cât de profund suntem afectați, dar mai ales evoluția în următorul deceniu. Dacă vom continua să nu fim împreună, sentimentele noastre umane se vor estompa, ne vom manifesta ca la începuturi! În antichitate, latinii aveau un proverb, pe care ar trebui să ni-l reamintim, măcar din când în când: „Amore, more, ore, re probantur amicitiae!”.
Domnule *in principiu* ai dreptate, esti tare in filosofie doar ca, *in principiu, in Vatra Dornei, ca nu traim *Philadelphia – SUA*, pana prin 1990, dornenii aveau *multe oportunitati, asa cum erau ele atunci, *lasa vrajeala cu binefacerile democratiei care a dus Vatra Dornbei aproape in faliment. Deci, in *principiu* oportunitatile dorneilor erau multe, locuri de munca – asa cum erau ele care asigurau un trai probabil decent, UCRUPS, UFET, MINERA, Apele Minerale, BERNAT, FORESTA … si altele probabil dar … spatiul. Totul a fost *demolat fara a pune in loc … *nici o oportunitate dornenilor, ca doar nu traim in … *Philadelphia – SUA*. Cand distrugi TOT fara sa pui NIMIC in loc, … oameni nu mai au *nici o oportunitate !!!*. Cand ii lipsesti pe oameni de oportunitatea unui loc de munca din care sa aiba cu ce trai … nici o oportunitate democartica de cumetrie, nepotism, fatarnicie, … nu mai are importanta.