Vremea și vremurile au făcut ca banala ciupercă să (re)iasă din anonimat şi să ajungă fără voia ei pe sticla televizoarelor, prin ziare, comentarii şi cărţi de bucate reinventate, în farmacii naturiste ori prin coşărcile înşirate pe marginea drumului, ca sursă de venit.
Mai nou, se spune că politicianul cutare mănâncă bureţi nebuni în campania electorală, că tot el are ceva vise de mărire ce i se trag de la o anumită specie de ciuperci halucinogene, inclusă, prin directivă de partid, în meniul său zilnic, ori că tot acela miroase şi seamănă izbitor de bine cu un anumit soi de burete pucios, mai bine descris de denumirea sa latinească (Phallus impudicus). Săracul burete, cu ce-o fi greşit?
Ciupercile sunt printre cele mai vechi specii vegetale apărute pe Pământ. Anticii au multe legende despre ele deoarece le atribuiau puteri supranaturale. Spuneau că atunci când mănânci ciuperci şi sufletul se întăreşte, nu numai organismul (mai bine zis o anumită parte a sa). Indienii maya numeau o ciupercă „teonanacatl”, ceea ce înseamnă „carnea zeilor”, transformând-o în obiect de cult datorită vedeniilor pe care le producea consumul ei.
Vechii greci erau convinşi că ciupercile apăreau acolo unde fulgerul loveşte pământul, iar romanii spuneau că trufele sunt hrana zeilor. În Japonia și China Antică, ciupercile Shiitake şi Ganoderma Lucidum se foloseau în tratamente medicale destinate împăraţilor, căci se vindecau cu ajutorul lor o mulţime de afecţiuni din cele mai diverse și mai grave, precum cancerul, afecţiunile hepatice, renale şi cardiace, diabetul sau depresia.
Tradiţia populară de la noi aduce ciuperca în poveşti, cântece, proverbe sau o asociază personalităţii consătenilor prin porecle pline de umor. Pe unul mai bondoc şi gras îl compară cu-o mânătarcă, pe câte-o babă cu-n zbârciog, pe un lungan cu un popenchi, pe un mincinos cu băşica porcului şi pe un țigan vânăt de frig, cu hribul dracului (Boletus calopus).
Ţăranul român a ştiut şi el să folosească această resursă şi a introdus-o în alimentaţia sa din vechime. Ce poate să-ţi fie mai la îndemână vara, atunci când eşti la muncă în pădure, eşti pe coclauri cu oile sau pustnic prin creierii munţilor şi te roade foamea prin burtă, decât o mână de bureţi fripţi pe tăciuni cu puţină sare.
Ce poate fi mai bun în zilele lungi de post decât un borş cu hribi uscaţi sau o mâncărică de gălbiori cu usturoi şi mămăliguţă. În Evul Mediu, elita ciupercilor, trufa, devine foarte căutată şi apreciată. Pe la 1481 ele sunt pomenite de un istoric din Vatican, Bartolomeo Platina. În epoca Renaşterii, trufele devin un ingredient foarte apreciat la curtea regelui Francisc I al Franţei. La 1825, Brillant-Savarin, unul dintre cei mai cunoscuţi primi gastronomi ai lumii occidentale, notează că trufele sunt atât de scumpe încât doar un aristocrat şi le poate permite la masă.
În Principatele Române, 16 ani mai târziu, trufele apar menţionate în cartea „200 de reţete cercate de bucate, prăjituri şi alte trebi gospodăreşti”, prima carte românească de bucate cu reţete întocmite de Mihail Kogălniceanu și Costache Negruzzi, tipărită în chirilică la Iaşi, în anul 1841.
Banala ciupercă ajunge aşadar să fie aliment, medicament, sursă de umor, resursă financiară şi mai nou, cea mai tare fiţă de la masa nobililor şi bogătaşilor lumii. Dacă ar fi ştiut însă aceştia din urmă că un vămean se considera acum o jumătate de veac egal cu ei şi că, mai mult de atât, el râdea în hohote de snobismul lor, cred că ar fi crăpat de ciudă. Urmaşii acelui vămean au dus lucrurile mai departe, chiar fără ca ei să o ştie, şi au născut o sărbătoare dedicată ciupercilor, și anume Festivalul Hribului.
A venit acum momentul dezvăluirilor şi o să lămuresc misterul celor afirmate mai sus, relatându-vă o întâmplare petrecută prin anii 1978-1980, la Vama, loc minunat al copilăriei mele. În vacanţele de vară aveam de regulă câteva ocupaţii principale: împreună cu Petrică Radu, Lică şi Nelu Vârstă şi Costel Purice, prietenii mei, cutreieram pădurile după bureţi şi după ceva aventură, umblam pe malul apei la scăldat şi pescuit, citeam tot ce ne cădea prin mână, ori stăteam cu gura căscată pe lângă cei bătrâni şi ascultam folclor şi poveşti de tot felul, multe spuse la Bodegă şi care, în marea lor majoritate, nu pot fi reproduse aici.
Unul dintre cei mai buni şi sociabili povestitori de atunci era badea Aurel, un moş pe la 70 ani, care ne tolera glumele fără perdea şi apucăturile tinereţii, fără să se supere. Era un om simplu, dar inteligent, sărac lipit şi singur, care avusese un accident în tinereţe (explodase un obuz în preajma lui) în urma căruia rămăsese fără un ochi, se alesese cu o rană urâtă la cap, se deplasa greu şi avea o mână care îi tremura continuu, dacă nu ţinea în ea o cârjă grea.
Ajunsese săracul să fie ţinta unor glume răutăcioase pe tema asta. Coca a Măriei Vădănii îi spunea de fiecare dată „bade Aurel, ţie nu îţi trebuie muiere, trebuie numai să-ţi schimbi cârja dintr-o mână în alta când ai o nevoie”, iar replica moşului era de obicei „mai bine aşa, că eu nu-mi stric cârja pe toate proastele”. Badea Aurel avea o tolbă plină de poveşti şi de la el am auzit-o prima dată pe aceea despre vămeanul adus cu forţa la biserică în 13 septembrie 1894 să jure băutura. Acela va face legământ sub presiunea momentului, dar la ceva timp după aceea este descoperit de consăteni într-o şură unde, dintr-un castron plin ochi, sorbea ceva rachiu cu un linguroi.
Replica dată lor a rămas antologică: „eu am jurat să nu mai beau rachiu şi mă ţin de vorbă, acuma îl mănânc”. Într-o zi de dulce relaxare cu gaşca la Cabana Vama, ne convinsese (cu o bere) domnul Liviu, administratorul, să facem puţin sport şi să-i aducem ceva hribi din pădure, că urmau să-i vină musafiri de la Bucureşti pe care voia să-i impresioneze şi el cu ceva. Omul plătea bine de fiecare dată şi ne-am angajat că-l rezolvăm în câteva ore. Când ne întorceam cu toţii pe înserat, după o partidă reuşită de cules bureţi, îl zărim la dunga pădurii, undeva deasupra Bulătăului, pe badea Aurel scormonind ceva pe lângă o cioată veche.
Ştiam că moşul abia putea merge, aşa că urcuşul pe dealul Barbuşca era chiar o acţiune temerară, care necesita o explicaţie pe măsură. Îl luăm repede la descusut şi ne spune că strânge bureţi de-o mâncare. Ne arată într-o plasă nişte chestii care semănau la formă cu ghimbirul sau cartofii mici, de culoare alb-gălbui şi ne roagă şi pe noi să mai scurmăm prin pământ, poate mai găsim ceva. Căutăm cu interes şi găsim câteva barabule de acelea, pe care i le dăm moşului, după care el se pune pe povestit.
Ne spune că ştie locul de foarte mult timp şi că bureţii ăia numai acolo se fac, sunt foarte rari, buni şi gustoşi, de aceea sunt scumpi şi nu se găseau pe vremuri decât pe masa regilor şi a împăraţilor. Îl privim cu neîncredere şi încercăm să-l lămurim că mănâncă nişte chestii ciudate care seamănă bine cu bureţii numiţi Capul Ciorii, Beşica Porcului, a Calului ori Buretele Cerbilor, dar moşul insistă şi ne invită pe seară să gustăm şi noi din mâncarea lui. Îi mai dăm noi o sacoşă cu ceva bureţi comestibili, pe care-l rugăm să o pregătească separat şi promitem că trecem pe la el.
Seara târziu am trecut pe la badea Aurel, mai mult ca să vedem dacă trăieşte moşneagul. Era bine-mersi şi învârtea o mămăligă în ceaun. Într-un blid era mâncarea de bureţi promisă, de unde am luat şi am gustat din cea mai mică bucată, cu gândul că aia nu putea să-mi fie letală. Nu era rea, din contră, chiar mirosea bine şi avea gust bun, cu aromă plăcută de pădure, de porumb, nucă şi caşcaval. Mi-a rămas întipărit în minte peste timp, împreună cu o întrebare.
După zeci de ani de atunci, gustând ceva fiţos de pe un platou pus pe o masă selectă la care am fost invitat, am recunoscut gustul şi, răsfoind prin cărţi, am aflat răspunsuri. Am înţeles atunci de ce coastele Bulătăului erau arate adânc, în fiecare an, de porcii mistreţi. Am înţeles că mâncarea bogaţilor stătea şi pe masa săracului, căci badea Aurel din Vama mânca trufe. Trufe albe (Choiromyces meandriformis) sau trufe porceşti, cum li se spune, dar trufe.
Lasă un răspuns