„Trebuia să mă lași să mor!”

Povestea indianului care găseşte în pădure un şarpe îngheţat, pe care-l duce mai apoi acasă ca să-l salveze, e una pe care o regăsim în mai toate culturile lumii. Șarpele, odată iarna încheiată, îl muşcă pe indian, iar acesta, înainte de a-şi da ultima suflare, îl întreabă: “Ţi-am salvat viaţa! De ce m-ai muşcat?”. Iar şarpele îi răspunde: “Ştiai că sunt şarpe! Trebuia să mă laşi să mor!”.

De fiecare dată când pun microfonul în faţa unui politician, gândul mă duce la această poveste. Mă gândesc că omul din faţa mea, odată ajuns într-o poziţie decizională, se poate întoarce oricând împotriva celor care l-au mandatat să ajungă acolo. S-a întâmplat de atâtea ori încât a devenit o normalitate. Unii dintre cei conectaţi la Facebook vor înţelege ceea ce vreau să spun, mai ales că, în campania încheiată, mulţi ne-am confruntat cu situaţii bizare, de la ameninţări şi până la autocenzură.

Printr-un simplu like, mulţi s-au trezit în postura de a fi monitorizaţi de tabăra adversă celui pentru care și-au manifestat simpatia sau susţinerea. Unii dintre cei care şi-au exersat degetul arătător au fost sunaţi şi sfătuiţi să-si vadă de treaba lor. Dacă s-au întocmit „liste negre”, acestea ar putea fi folosite după alegeri, când sub o formă sau alta, cei care „nu şi-au văzut de treaba lor” să fie măcar muștruluiţi pentru „rătăcirea” de care au dat dovadă în timpul campaniei.

Puţinele like-uri pe care le-am regăsit la multe dintre postări sunt dovada că oamenii au conştientizat aceste lucruri, cuprinşi fiind de nelinişte şi teamă, culminând prin înfrânarea impulsurilor de solidaritate pentru unul sau altul dintre candidaţi. Cei din diasporă au fost ceva mai dezinhibați, depărtarea oferindu-le un sentiment de siguranţă.

Localnicii, ca de atâtea alte ori, s-au trezit prinşi între fronturi. S-a mers până acolo încât și unii dintre cei înregimentaţi politic s-au trezit duşmăniţi de propriii lor candidaţi, de şefii de partid, fiind acuzați de neimplicare, sau suspectați de trădare, joc dublu samd.

Gândul de a fi “muşcat”, ca indianul din poveste, îi va însoţi pe mulţi în perioada următoare, şi tocmai de aceea îmi pun o întrebare, şi anume cum se face că spaţiul la care ne referim adesea ca fiind un loc “binecuvântat de bunul Dumnezeu” a ajuns să fie un teren de manifestare a cultului fricii?