Boomerang: Şi totuşi, ne pasă?

De prin anii 2003-2004, oraşele României, în special, au fost asaltate de tot felul de lucrări edilitare care au lăsat urme mai mult sau mai puţin vizibile, dar aproape toate ne-au dat nouă, cetăţenilor, mari dureri de cap, disconfort şi, nu de puţine ori, ne-au scos din bugetul familiei sume mai mult decât importante. Prima „cruciadă” a fost cea prin care, aproape în toată ţara, s-au schimbat bordurile trotuarelor. A fost o întreagă nebunie peste tot. Au fost situaţii de-a dreptul caraghioase, când pe acelaşi trotuar au fost montate două sau trei rânduri de borduri! Erau necesare? Nu, dar existau interese financiare a anumitor firme de partid.

A continuat campania cu pavele. Aceiaşi nebunie, care a zăpăcit o bună bucată de vreme circulaţia de pe trotuare sau de pe aleile parcurilor. S-au montat luni de zile la rând, după care, în multe locuri, se reluau lucrările, scoţându-se cele vechi, de culoare gri „şobolan”, cu altele, de culoare cărămizie sau chiar albastre. Durabilitatea acestor lucrări, la numai câţiva ani de la executare, a început să se vadă, destul de frecvent, cu ochiul liber, la tot pasul: denivelările de pe trotuare ne pun la încercare echilibrul şi siguranţa deplasării mai ales în timpul iernilor. Un covor asfaltic, bine făcut, ar fi fost, poate, mult mai trainic în timp. Dar cine ar mai fi băgat atâţia bani în buzunar din toate taxele plătite de noi.

Firme obscure, fără nici un fel de experienţă, au subcontractat aceste lucrări, fabricând „miliardari de carton” peste noapte! În 2004, în primăvară, o firmă (numele ei chiar nu are nici o importanţă), a câştigat licitaţia de executare a reţelei termice din Vatra Dornei. Bucuria locuitorilor şi mai ales a primarului, era la cote maxime, dar euforia le-a „întunecat” tuturor minţile.

Sloganul momentului, trâmbiţat din uşă în uşă şi la toate asociaţiile de proprietari era: „cu câţi locatari mai mulţi vor fi rebranşaţi la sistemul termic al oraşului, cu atât mai puţin vom avea de plătit la căldură şi apă caldă!”. Numai că atunci când s-a ajuns la reabilitarea subsolurilor tehnice şi reconectarea sistemului centralizat la istalaţiile existente din construcţie, nu a existat nici o asistenţă tehnică, autorizată, care să îndrume şi să găsească soluţii tehnice concrete, de la scară la scară şi de la tip de bloc la tip de bloc, echipele de sudori executând haotic şi, în cele mai frecvente cazuri, soluţiile cele mai facile de rebranşare.

„Bomba cu ceas”, plasată subtil şi cu o inconştienţă crasă de autorităţile locale, avea să explodeze, după un deceniu, când alte autorităţi locale (nu neapărat cu alţi actori), sfidând populaţia, au majorat preţul gigacaloriei peste nivelul suportabilităţii financiare a dorneanului plafonat economic şi social de aceiaşi guvernanţi locali. Peste hibele majore din proiectare şi mai ales din executare (90% dintre blocurile mai vechi de 30 de ani au fost construite cu puşcăriaşi la Vatra Dornei), aveau să suporte tot felul de soluţii care s-au dovedit catastrofale din punct de vedere tehnic.

Aşa au apărut subsoluri cu 10, 12, 14 coloane verticale şi zeci de metri de coloane pe orizontală, care, toate instrumentate, au sute de metri şi care absorb, şi mai ales radiază, zeci de Mwh şi implicit gigacalorii în subsoluri. Sezonul 2013-2014 a fost cel în care „bomba” a explodat: pe fondul unui preţ anormal la gigacalorie, locatarii s-au trezit că au de plată mai mult în spaţiile comune decât în apartamente! Şi vorbim aici de cei care au avut un consum mediu de energie termică şi nu de cei care au înţeles economia exagerat şi au răbdat de frig, dar au transferat astfel costurile în energia din spaţiile comune. Aceia, oricât de nevoiaşi ar fi (beneficiază de subvenţii guvernamentale şi locale), nu au nici o scuză şi din cauza lor toţi avem de suferit. Pe tot intervalul executării acelor lucrări (2004-2007), nimeni nu a supravegheat modul de execuţie şi mai ales calitatea lucrărilor de la reţeaua termică a oraşului.

Conductele magistrale au stat luni de zile în şanţuri pline cu apă; nu au fost decât pe ici pe colo aşezate pe saci sau pat cu nisip; sudurile au fost executate în şanţurile pline cu apă şi neverificate înainte de a fi astupate şanţurile. Zeci de camioane cu nisip au fost comercializate şi dispăreau peste noapte din locurile unde erau depozitate. Aşa au ajuns ca magistralele de agent termic primar să înceapă să cedeze după mai puţin de 3 ani! I-a păsat cuiva?

Aţi auzit vreun consilier local sau primar să fi semnalat ceva legat de acel proiect? Eu, unul, nu! Şi am fost primul care, pe 10 februarie 2007, atrăgeam atenţia de primele anomalii care se manifestau în sistem, la mai puţin de 3 ani de la rebranşarea locuitorilor din cartierul Unirii. Anul acesta ne confruntăm, din nou, cu un aşa zis mega-proiect de apă şi canalizare, care, prin realizarea lui, ar trebui să ne aducă la robinete o apă de mai bună calitate şi reţele de canalizare care să facă faţă nevoii anului 2014. Lucrările, tergiversate anii trecuţi, au exploatat în anul electoral, dorindu-se a se finaliza, probabil, până la terminarea mandatului celui mai competent premier al României din ultimul deceniu.

În plin sezon turistic, staţiunea a fost făcută ciur, simultan pe toate intrările în municipiu, în aşa fel încât nimeni, oriunde ar fi locuit sau ar fi fost cazat ca turist, să nu ducă lipsa de şanţul, groapa sau nămolul propriu. Prima mirare a fost simultaneitatea firmei de a deschide atât de multe puncte de lucru (iarăşi, numele firmei nu are importanţă). Strategia firmei e clară: cu cât vor fi mai multe puncte de lucru, cu atât vor fi mai greu de controlat. Fie că aceste lucrări erau în mijlocul staţiunii sau la periferie, pe străzi lăturalnice sau artere principale, iarăşi, ca în cazul lucrărilor din anii 2004-2007, nu a fost şi nu sunt controlate de nici un ales local!

Şi, inevitabil, primele efecte nu au întârziat să apară: racordarea noii aducţiuni de apă, între căminele de branşament, acolo unde sunt montate şi apometrele şi subsolurile blocurilor sunt executate sub orice critică, consecinţele pe termen scurt, mediu şi lung fiind, toate, cu repercusiuni financiare directe şi foarte importante pentru cetăţenii staţiunii. Amplasarea căminelor necesare pentru astfel de lucrări a dus într-o primă etapă la executarea unor şanţuri, de cca 1,2-1,4 metri, în care au venit cu noua conductă care nu a fost aşezată pe nici un pat de nisip care să amortizeze tasarea pământului ce se toarnă, ulterior, la acoperire. Ajunşi în apropierea scărilor de bloc, au început şi marile probleme: lipsa din partea autorităţilor locale a unei asistenţe de specialitate a dus la secţionări de cabluri electrice, telefonice sau racorduri menajere de evacuare în canalizări.

canal_1

Şi când, în sfârşit, s-au montat acele cămine (vezi fotografiile), surpriză: conducta dintre cămine şi racordul interior a fost abandonată cum le-a venit mau uşor constructorilor! O dată ajunşi în subsoluri, au anulat toate robinetele generale, montate de proprietari, din banii proprii, şi care au avut ca scop intervenţia imediată şi la orice oră, în caz de avarie, a oricărui locatar. În această situaţie, după constructor, singura posibilitate de oprire a apei, în caz de avarie, este robinetul din cămin, la limita proprietăţii! OK! Dar ce faci în plină noapte, când îţi crapă o ţeavă la etajul IV şi afară capacul căminului nu se deschide (nici angajaţii firmei nu prea pot să le deschidă), iar ca să închizi robinetul îţi trebuie o cheie specială?

canal_2

Dar dacă pe cămin se află parcată o maşină a cărui proprietar nu e în localitate? Distrugi un tronson de locuinţe şi poate o scară de bloc. Şi cu ce costuri? Pe banii cui? Tot ai noştri! În afara anulării acestor robineţi interiori, o altă nenorocire, cu implicaţii pe termen lung, este modul cum este trasă această conductă de politub: din căminul de la limita proprietăţii, unde se află la circa 1,3-1,4 metri (vezi foto), conducta traversează fundaţia spre interiorul subsolului, la înălţimi variabile, uneori la mai puţin de 30 de centimetri de suprafaţă (cu risc de îngheţ), după care, nepozată şi asigurată, are un traseu arcuit sau sinusoidal, fapt care, combinat cu presiuni mai mari de 6 bari, la întreruperi, crează acel fenomen numit „cap de berbec”, care va smulge, pur şi simplu, toate îmbinările şi racordurile interioare!

Ţinând cont că toate blocurile din Vatra Dornei (95%) au peste 30 de ani vechime şi instalaţiile au un grad de uzură avansat, consecinţele sunt uşor de schiţat. În primele 72 de ore de la branşarea noii conducte, pe strada Mălinilor au fost 5 avarii la instalaţiile interioare! Contactate, autorităţile locale s-au spălat pe mâini, ca de obicei, dându-se sfatul „prietenesc” să ne montăm regulatoare de presiune la fiecare scară de bloc şi, bineînţeles, aceiaşi prăfuită afirmaţie: „să fim mulţumiţi că se face!”.

canal_3

Dumneavoastră sunteţi, domnule primar, domnule viceprimar şi domnilor consilieri locali, plătiţi să fiţi buni gospodari ai oraşului? Poveştile cu provenienţa fondurilor pentru astfel de lucrări edilitare, de interes general pentru localitate, chiar nu interesează pe nimeni de pe stradă. Interesează, însă, indiferenţa şi epuizarea unor resurse financiare, indiferent de provenienţă, şi mai ales lucrul făcut de mântuială. „Suntem prea săraci ca să ne permitem lucruri ieftine”, acest proverb nu este însă şi în atenţia autorităţilor locale, de aici şi din toată ţara. Ne plângem că nu avem bani, dar atunci când ne apucăm de o lucrare, mai mică sau mai mare, ne batem joc de ea şi odată începută, ea devine o „gaură neagră”, care ani de zile ne va toca resursele.

Furnizorul, ACET Vatra Dornei, stă foarte liniştit, afirmând că totul va fi în ordine până la recepţia finală! Aşa să fie? „Filmul” ăsta l-am văzut şi la lucrările din 2004-2007 şi acum plătim toţi indiferenţa celor care ar fi trebuit să supravegheze acele lucrări. Dacă la ceea ce s-a executat până acum se va mai suprapune şi, eventual, pe ici pe colo, câte un apometru defect, care să încarce consumurile locatarilor, atunci vom avea un „perpetuum mobile” a lucrărilor edilitare făcute în cel mai înalt dispreţ faţă de contribuabili!

Şi, totuşi, ne pasă? Se pare că nu, chiar şi atunci când scoatem bani grei din buzunar. Mergem voioşi la vot şi instalăm eternele figuri, ca într-un muzeu al figurilor de ceară, la locul lor, să nu cumva să lipsească vreuna din galeria celor 25 de ani. În urma acestor lucrări, străzile păstrează urme adânci, ca nişte cicatrici a unor operaţii mai puţin reuşite. De voie, de nevoie, şanţurile, numai ele, sunt acoperite de o pojghiţă subţire de asfalt, pe care, în mod sigur, la primăvară o vom regăsi exfoliată de intemperiile iernii ce şi-a făcut apariţia.

În care campanie electorală vom mai vedea câteva străzi asfaltate în întregime? Nu ştim. Oare pe ce s-au dus banii pentru proiectul de asfaltare al străzilor de acum câţiva ani pentru care s-au luat credite substanţiale? Nu vom şti niciodată! Dacă tot nu ne pasă de ce ne-ar da cineva socoteală…

2 comentarii publicate:

  1. iorga

    Multe adevaruri, multe … , dar, cui folosesc ?, nimanui, dornenii, ca aproape majoritatea romanilor, ramana aceiasi „posaci” cu mentalitatea si indiferenta, probabil specific, romaneasca, … mereu, ani la rand, aceiasi „ocupanti alesi” ai unor fotolii din primarie care nu au facut aproape nimic pentru dorneni, altfel, orasul ar fi trebuit sa arata altfel, dorneni care … merg duminica la biserica sa se roage la Dumnezeu pentru o viata mai buna dar, asteapta … o „para malaiata in gura lui natafleata”, Dumnezeu … te lasa dar daca tu astepti … , o sa astepti pana la „pastele cailor” !.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *