Știrile zilei de17 februarie 2025

Jucătorul enigmatic

cruceanu

În activitatea mea de muzeograf în domeniul etnografiei, nu m-am limitat doar la dialogul cu manechinile din vitrine şi nici nu m-am îndopat în exces cu tot felul de informaţii aflate din cărţile altora, ci am căutat, pe cât posibil, să surprind pe viu anumite pâlpâiri ale trecutului. Aşa se face că, într-o sfână zi de Duminică, din luna august a anului 1987, mi s-au deschis porţile spre înţelegerea a ceea ce se numeşte joc ţărănesc sau, într-o denumire mai evoluată, dar riscantă din punct de vedere al interpretării, dans popular. În acea vară a sosit la Vatra Dornei un grup de nemţi, din partea democrată a ţării lor, dornici să înveţe jocuri de-ale noastre.

Instructor de joc era renumitul coregraf judeţean, Aurelian Ciornei, care a venit însoţit de un virtuoz al fluierului. Şi după ritmul îndrăcit al fluierului, s-au pus nemţii pe treabă serioasă, că, într-o singură zi, erau în stare să înveţe chiar şi 3 sau 4 jocuri, pe când, jucătorii noştri, mai cu ha–ha şi hi–hi, mai cu Bâza, jocul acela tâmp care te putea lăsa surd de-o ureche, dacă reuşeau să înveţe o Trilişească, în timp de două săptămâni. La sfârşitul cursurilor, în cinstea musafirilor, la Dorna Candrenilor, mai sus de părculeţ, unde s-a amenajat şi un pod de joc, s-a zvonit mare horă.

Atunci, ce mi-am zis în gând, hai să vedem ce mai sună şi pe acolo. Ajung la locul cu pricina, ce-i drept, după începerea ostilităţilor, căci, pierzând autobuzul, am parcurs drumul pe jos. Aici forfotă mare, zbucium, risipă de energie. Jucau fraţii de rupeau podelele, căci erau prezenţi la datorie şi membrii Ansamblului de Dansuri Populare, de la Casa de Cultură din Vatra Dornei. Acum, nu mai ştiai care-i neamţ şi care-i de-al nostru, căci şi nemţii erau îmbrăcaţi în costume populare specifice zonei. De jucat, jucau la fel, în stilul acela scenic, mecanic. Ca să nu pierd timpul de pomană, mă prind în vorbă cu două bătrâne, mai despre comorile haiducilor Tănăsan, mai despre Ştima Pădurii, apoi, când îmi îndrept privirea spre podul de joc, la marginea acestuia zăresc un personaj demn de toată atenţia.

Mă apropii, ca să-l văd mai bine şi, într-adevăr, nu mă înşelasem; bărbatul acela prin întreaga lui înfăţişare, părea să întrunească toate calităţile necesare de-a fi un demn reprezentant al jocului ţărănesc, din munţii Dornelor. De statură mijlocie, bine legat, cu trăsăturile obrazului parcă dăltuite în piatră, dar îmblânzite de un zâmbet cald, cu ochi verzi şi păr bucălat lăsat la vedere, căci pălăria o purta pe o parte. Iar la cordica pălăriei avea prins „un cacadâr”, adică un trandafir sălbatic, prin care îşi anunţa dorul şi setea de viaţă, chiar dacă nu mai era flăcău, căci părea să aibă în jur de 40 de ani.

L-am privit în treacăt, el m-a observat şi a venit după mine, la marginea podului de joc, parcă citindu-mi gândurile: „Na, cî ţ-o fost drumu’ digiaba. N-ai ci sî vez. Aiştia sar în sus ca berbecii, la sfântu’ Dumitru, când îi sloboz întri oi”. Şi fără să-mi dea răgaz de răspuns, a continuat: „Eu ti cunosc pi mneata. Eşti di la muzău din Dorna”. Apoi, după ce-am vorbit despre una, despre alta, l-am rugat să-mi spună vreo câteva strigături: „Ţ-oi spuni, cum sî nu, numa cî eu ştiu strâgături cu îmbălături. Di altili n-am învăţat”.

Şi unde se dă, de-mi strigă vreo câteva strigături, că mi-o pocnit vârful creierului. În tot acest timp, o femeie în vârstă, care stătea în apropierea noastră, îi tot făcea semne disperate să-şi pună lacăt la gură. La un moment dat, chiar l-a atenţionat: „Vez cî dacî-i măi spui multi porcării domnului aista, îi agiungi pi la meliţie”. El s-a uitat la mine zâmbitor şi iar mi-a ghicit gândurile: „Mneata crez cî-i mama me, da ti-nşăli. Îi muierea me. Am luat-o aşă cum o vez, bătrânî şî pocitî ca Mama Huciului, cî eu îs amarnic di gelos şi dacî-m luam una tânârî şi frumoasî, eram di mult la ocnă”.

La asemenea vorbe eu am făcut ochii cât cepele, iar el a continuat: „Uitâ-ti bini, ş-ai sî vez cî n-ari niciun dinti în gurî. Da sî nu crez cari-cumva cî i-am scos eu. Aşa am luat-o, ştirbî, cî dorî nu eram prost sî-m strâc pumnii în fasolili ii”. După ce o mai şăgăluit ceva vreme, l-am rugat să-mi joace un joc cum se juca odată, aici, pe sub poalele Ouşorului: „Amu nu-mi pre ardi di-aiestia, da, na, hai sî-ţ gioc, sî nu zâci c-ai vinit chiar digiaba. Nu, nu ti uita la Mama Huciului, cî am eu bucăţâca me”.

Ş-odată îşi repede vultureşte privirea dincolo de podul de joc şi-i face semn cu degetul unei fetişcane „de-a locului”. „Ilenucî, fă-ti-n coa, cî di nu, vin eu sî ti ieu”. Ilenuca a venit, el s-a dus la şeful orchestrei de i-a lipit pe frunte un bacşiş, apoi ce a urmat a fost mai mult decât o demonstraţie de joc ţărănesc, a fost o adevărată reverie la care participa întreaga natură. Coborâţi din înaltul cerului, căluţii soarelui îşi vălurau coamele scânteietoare pe deasupra podului de joc, pădurea îşi trimite solia ei de miresme. Iar paşii celor doi jucători povesteau atât de frumos!

Şi nimeni n-a îndrăznit să le tulbure trăirea lor cea adâncă, iar pe podul de joc doar ei erau stăpâni. La sfârşit, mulţimea i-a răsplătit cu aplauze, nemţii dovedindu-se cei mai entuziasmaţi. Cu faţa, buchet de zâmbete, jucătorul s-a apropiat de mine şi m-a întrebat: „Ei, ci zâci, ţ-o plăcut?”.

„Uiti-aşă sî giuca odatî, aici, pi la noi”. L-am felicitat, i-am mulţumit pentru darul ce mi l-a oferit, i-am trecut în carneţel numele şi adresa, apoi ne-am despărţit. A trecut un an, poate doi, şi-am vrut să-l revăd. Am ajuns din nou la Dorna Candrenilor, am întrebat în dreapta, am întrebat în stânga, dar nimeni nu-şi aducea aminte să fi trăit vreodată pe meleagurile lor un bărbat cu un asemenea nume. M-am dus la primărie, secretarul a răsfoit prin documente, dar… zădarnic.

Jucătorul cel enigmatic şi pus pe şăgălnicii îmi trăsese clapa. Şi poate că bine făcuse, căci ce-a avut de demonstrat, a demonstrat atunci, pe podul de joc.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *