Din timpurile trecute ale Bucovinei: exploatarea aurului aluvionar din râul Bistrița Aurie

La începuturile istoriei sale, aurul extras de om, inclusiv aurul aluvionar din Bistrița Aurie provenea din depozite aluviale, adică din zăcăminte secundare. Unul din motivele acestei exploatări a fost culoarea atrăgătoare și luciul caracteristic aurului. Un alt motiv a fost faptul că, în general, în zăcămintele aluvionare aurul atinge concentrații mult mai mari decât în zăcămintele primare pentru că procesul de dezagregare, transport și eroziune, la care se adaugă greutatea specifică și stabilitatea chimică ridicată, au determinat concentrarea sa în aluviunile râurilor.

Aluviunile recente sau fosile au reprezentat o sursă importantă de aur pentru locuitorii din preajma acestor râuri (Olt, Arieș, Bistrița Aurie) și a afluenților acestora. Datorită culorii sale atrăgătoare, aurul s-a extras, la început, prin simpla colectare din aluviunile râurilor sau prin spălarea și concentrarea aluviunilor cu ajutorul unor unelte simple ingenios confecționate de cei interesați.

Ca să ofer informații reale despre acest metal prețios atât de căutat și modul de exploatare din Bistrița Aurie, am apelat la „Analele Bucovinei”, o publicație a Institutului Bucovina. Într-un număr de anul trecut, mai precis numărul 2 din anul 2014, apărut la Editura Academiei Române, Ovidiu Bâtă, cercetător în cadrul Institutului Bucovina din Rădăuți prezintă amănunte și date precise despre Bistrița Aurie și aurul din aluviunile ei. Voi încerca, în continuare, să prezint un rezumat al acestui interesant studiu realizat de harnicul cercetător bucovinean Ovidiu Bâtă.

Aurul aluvionar din Bistrița Aurie: elemente de hidrografie

Râul Bistrița ia naștere prin unirea pâraielor Putreda și Bistricioara, care își trag izvoarele din Munții Rodnei. Ca obârșie a Bistriței este considerat pârâul Bistricioara, deși Valea Putreda, care este o continuare directă spre amonte a Văii Bistrița, are debit și lungime mai mare decât Bistricioara.

Se poate preciza că Bistrița își are izvorul în Iezerul Bistriței, situat în căldarea glacială de sub Vârful Gărgălau. După ce se strecoară printre Munții Tomnatic și Bârjaba, cursul superior al Bistriței, în amonte de confluența cu râul Dorna de la Vatra Dornei, se numește Bistrița Aurie.

Bistrița intră pe teritoriul Bucovinei abia după confluența cu pârâul Țibău în apropiere de Cârlibaba și până la confluența cu pârâul Diaca, în aval de Cârlibaba, constituia hotarul dintre Bucovina și Transilvania. Bistrița Aurie străbate pe o distanță de 62 de kilometri părțile muntoase ale Bucovinei.

Afluenții Bistriței Aurii până la confluența cu pârâul Dorna de la Vatra Dornei sunt Jurescu, Bretila, Tibău, Cârlibaba, Afinetu, Valea Stânei, Andronic, Botoș, Gropăria, Oița, Brezuța, Puciosu, Fieru, Argestru, Putreda, Tomnatecu Mare, Tomnatecu Mic, Bila, Lala, Rotunda, Izvoru Șes, Zacla, Rusaia, Măgura, Fundoaia, Stânișoara, Valea Bâtcii, Gândac, Diaca (forma hotarul spre Transilvania), Humor, Scoruș, Pârâu Rece, Suhârzelu Mic, Suhârzelu Mare, Tisa, Ciotina și Haju.

Unii dintre acești afluenți drenează zone cu mineralizații cunoscute, mai mult sau mai puțin importante din punct de vedere economic. Astfel, pârâul Țibău, care izvorăște de sub muntele Fântâna Stancului (1.724 de metri) avea, pe cât se pare, legătură cu vreun gisement geologic aurifer, nisipul său aducând într-adevăr în unele perioade mici cantități de aur. Pe malurile Țibăului se și aflau încă din secolul al XIX-lea un rest de colonie de aurari țigani.

Urmele spălării aurului din aluviuni, numeroase gropi și movile mari apar pe treptele de luncă ale Bistriței Aurii de sub muntele Fluturica (1.345 de metri), precum și la Valea Stânii. Hidronimul Bistrița Aurie se datorează prezenței aurului în aluviunile sale și certifică, alături de numeroase mențiuni documentare, faptul că extragerea aurului aluvionar a constituit ocupația unor locuitori din zona Cârlibaba și Iacobeni în perioada austriacă a Bucovinei.

Aurul aluvionar din Bistrița Aurie: scurt istoric al căutătorilor de aur

Căutătorii de aur de pe Bistrița Aurie nu sunt o legendă, practica obținerii aurului din aluviuni fiind foarte vechi. La anexarea Bucovinei de către Casa de Habsburg, pe valea Bistriței Aurii, în amonte de Cârlibaba, și mai ales la gurile afluenților Valea Stânei, Puciosu și Argestru, se găseau numeroase sălașe ale spălătorilor de aur. Alături de fier, cupru, argint și sare, una din bogățiile minerale ale Bucovinei care a atras atenția autorităților imperiale austriece încă de la anexare a fost și aurul.

Primul guvernator militar al Bucovinei, generalul Gabriel Spleny von Mihaldy, a amintit în raportul său despre districtul bucovinean din anul 1775 că zona montană înaltă deschide „speranța unor mine de aur, de argint și de plumb” și merită să fie cercetată de comisii și, în cazul unor rezultate favorabile, să se înființeze și în Bucovina un „departament special de montanisticis”.

El motiva aceasta prin faptul că pâraiele de munte, îndeosebi Bistrița Aurie, „duc cu sine grăunțe de aur printre cele de nisip și poartă numele de aurie”; iar probele care i-au fost prezentate le-a trimis tocmai la Baia Mare pentru analiză, iar acestea au confirmat prezența argintului și plumbului, iar Consilierul Aulic a menționat și prezența aurului în unele probe.

Într-un memoriu adresat Consiliului Aulic de la Viena, guvernatorul Karl Freiherr von Entzenberg scria că „Bistrița Aurie, care curge închisă între masivi muntoși înalți, dă aur prin intermediul spălării, prin urmare acești masivi muntoși se poate să conțină aur în mare parte”.

Faptul că „Bucovina nu este chiar atât de săracă nici în minerale; la Iacobeni sunt mine productive de fier și la Cârlibaba, în muntele Fluturica, mine de plumb, iar râul Bistrița duce nisip cu aur” a fost consemnat și de Ioan Budai Deleanu, consilier pe lângă Guvernul din Lemberg (Lvov). Mai mult decât atât, Teofil Bendela, rectorul Seminarului Episcopal din Cernăuți, scria în anul 1845 faptul că munții din Bucovina sunt bogați în minerale și că râul Bistrița Aurie transportă nisip aurifer.

Sistemul exploatării pentru aurul aluvionar din râul Bistrița Aurie prin spălare, reintrodus în timpul administrației militare în Bucovina, a fost continuat și după anul 1786. În timpul călătoriilor făcute în Bucovina spre sfârșitul secolului al XVIII-lea, între anii 1788 și 1789, Balthasar Hacquet, medic și naturalist francez stabilit în Austria, a consemnat în notele sale de călătorie, de altfel deosebit de minuțioase, despre „fabuloasa afacere a zlătăriei”, adică exploatarea aurului prin spălare.

Balthasar Hacquet, medic și naturalist francez stabilit în Austria, a găsit în plină funcționare spălătorii de aur pe râul Bistrița Aurie, scriind că „în acest râu, anume Bistrița Aurie, se spală aur câteva mile mai jos și mai departe în sus, către munții înalți. Când am cutreierat atunci țara, toți țiganii care se ocupau cu așa ceva dispăruseră. Dar pe râu mai sus am găsit o familie care se ocupa încă”.

Localnicii știau să găsească nisipul aurifer; prezența unor porțiuni ale malurilor colorate în roșu datorită oxizilor de fier constituia un indicator al zonelor favorabile acumulării aurului în aluviuni. Aceste zone, late de câteva picioare, erau speranța spălătorilor de aur din Bucovina. Descrieri amănunțite ale metodei utilizate pentru extragerea aurului din aluviunile Bistriței Aurii au fost prezentate de B. Hacquet, P. S. Aurelian, E. Grigorovitza și mulți alții.

Modul de exploatare a aluviunilor aurifere a fost simplu. Uneltele necesare, ieftine și eficiente, erau confecționate de cei care le utilizau: o scândură din lemn de plop sau salcie, lungă de patru metri, lată de 50 de centimetri, cu crestături, o lopată și o covată de spălat. Pe scândura înclinată la 20 de grade se puneau aluviunile luate de pe malul râului. Părțile grosiere, pietrele mai mari și pietrișul, se îndepărtau la mână. Aluviunile mărunte erau antrenate de apa turnată deasupra, iar fragmentele mici de metal greu se opreau în crestăturile scândurii de spălat.

Materialul depus în crestături, aur și sedimente fine, era trecut în covata de spălat și se spăla mai departe scurgându-se apă tulbure până ce rămâneau numai fragmentele mici de aur curat. În continuare, aurul sub formă de pulbere se amesteca împreună cu mercurul până ce acesta lega aurul în granule mici, care apoi se puneau într-o bucată de pânză. Se strângea pânza în mâini până se elimina mercurul, iar după aceea se punea ceea ce a rămas într-un vas de ceramică ce se introducea în foc și era lăsat până se topea aurul. În urma acestei operațiuni, numită alămuirea aurului, rămânea aurul pur care se preda autorităților, și anume celor de la Fisc.

Hacquet considera activitatea de spălare a aurului de la Ciocănești spre Maramureș, Vatra Dornei, Tarnița și Holda ca având centrul întregului spălat al aurului în acest râu la Vatra Dornei. Aurul obținut de pe Bistrița Aurie prin spălare era vândut la Solca și Iacobeni. Un preț bun obțineau dacă îl vindeau la Administrația Minelor din Rodna. Activitatea de exploatare a aurului prin spălare la Cârlibaba și Vatra Dornei a dăinuit până la jumătatea secolului al XIX-lea, când a devenit nerentabil.