Plutăritul în Bucovina: date istorice

Se spune că pluta (sau nava) este primul vehicul al civilizaţiei deoarece este mai bătrână decât carul. Căci numai după geniala născocire a roţii a apărut carul, nu-i aşa? Cursurile apelor au fost folosite pentru transportul lemnului de micile comunităţi din vremuri străvechi, însă primele încercări de plutărit pe distanţe mari, făcute în scop comercial în Bucovina, provincie aflată sub stăpânire austriacă, s-au efectuat pe râurile Bistriţa Aurie, Ceremuş şi pe Siret abia în jurul anilor 1800.

Administraţia austriacă prin cei doi guvernatori militari al Bucovinei, generalii Gabriel Spleny von Mihaldy (01.09.1774 / 06.04.1778) şi Karl von Enzenberg (03.04.1778 / 31.10.1786), demarează un program intensiv de exploatare a resurselor provinciei, dar confruntându-se cu problema forţei de muncă, se va propune aducerea unor colonişti germani pentru rezolvarea problemei exploatării „ordonate” a resurselor miniere, a lemnului şi indirect, pe cea a plutăritului.

Strămutaţi pe aceste locuri tocmai din regiunea Chmelnica sau Zips, o mai mică parte din Banat, Boemia, Baden, Würtemberg, Hessa, iar restul din Gmunden, alogenii au fost nevoiţi să se adapteze din mers în momentul în care activitatea minieră a intrat în declin, fiind nevoiţi să se angajeze la cele câteva societăţi de căi ferate, de construcţii, mică industrie sau de exploatare forestieră care funcţionau pe atunci, să se ocupe de plutărit şi creşterea animalelor, aceste activităţi devenind cu timpul mult mai profitabile decât agricultura.

Comerţul cu lemn era o afacere bănoasă, care învârtea bine roţile economiei (şi politicii) bucovinene, dădea de lucru multora – dar punea în pericol pădurea, căci „în toată Bucovina nu existau în anul 1786 decât 2 ferestraie cu pânze, care sporiră însă până în anul 1834, la 29 instalaţiuni de felul acesta”, în anul 1898 producţia anuală de cherestea a Bucovinei ajunsese la cca. 500.000 mc.

Aşa apar primele legi şi regulamente legate de exploatarea, comercializarea şi protecţia acestei resurse: regulamentul silvic din 1782 (Pravila de codru), completat în 1785 şi 1786, patenta imperială din 03.12.1852, legea pentru Ducatul Bucovinei, despre regularea și stăvilirea apelor, din 08.12.1873. Pot fi amintite în acest context şi alte legi, cum ar fi cea din 1884 (privind gestionarea pădurilor comunale), decretul autorităţilor Bucovinei din 15.08.1886 (ce se referă la dimensiunile şi dotările plutelor, calităţile cerute plutaşilor, locurile şi modul de ancorare/staţionare al plutelor) sau regulamentul din 02.04.1898 elaborat de Administraţia Pădurilor, cu referire specială la plutăritul pe Bistriţa.

Pădurile Bucovinei la acea vreme (43-48% din totalul de suprafață) erau destul de accesibile, dar existau zone bine împădurite de unde lemnul nu putea fi scos și transportat decât pe calea apei, cum erau bazinele superioare ale râurilor Ceremuş, Dorna și cel al Bistriței. Acestea puteau furniza cantităţi impresionante de lemn pentru construcţii navale şi catarge – „datorită creşterilor extraordinare în lungime şi aspectelor de cilindricitate şi rectitudine” – produs căutat de negustorii turci, evrei şi greci pentru export.

Faptul că lemnul cel mai bun calitativ putea fi găsit din belşug (şi la un preţ avantajos) în aceste zone mai izolate şi greu accesibile, cu drumuri puţine şi proaste sau numai cu poteci grele de munte, a determinat pe cei implicaţi în această activitate să concesioneze parcele mari de la Fondul religionar greco-oriental din Bucovina sau Fondul Grăniceresc (de Montur) Năsăudean, apoi să folosească cele mai diverse metode de extragere şi transport primar al lemnului cu ajutorul forţei de muncă din zonă, plecând cu el de la exploatarea deschisă în pădure până la cel mai apropiat curs de apă pretabil pentru plutărit.

Aici lemnul era pregătit sumar și depozitat pe mal în vederea uscării, o perioadă de 5-6 luni de la data tăierii. După aceea era legat în plute și pleca pe calea apei până în cele mai îndepărtate zări. Până când lemnul ajungea în punctul de plecare în lunga sa călătorie, pe platformele de montare amenajate pe malurile apelor, el trebuia tăiat în vârf de munte şi adus aici după târârea buştenilor cu tânjala, folosindu-se animale de tracţiune (cai sau boi), prin corhănire (alunecarea liberă a buştenilor acestora pe pantele versanţilor sub acţiunea gravitaţiei), prin alunecarea lemnului pe jgheaburi executate în pământ sau pe drumuri de alunecare (plănci, jilipuri, cuşcaie), ceva mai târziu cu ajutorul funicularelor.

Au fost construite mai multe asemenea instalaţii pe valea Repedea, la Cîrlibaba, Ciocăneşti şi Iacobeni, pe Dornişoara şi Teşna sau pe pârâul Secu din Candreni. La anul 1947 fiind în uz aproximativ 85 km de uluce. Transportul lemnului cu ajutorul apei s-a practicat aici în toate formele lui cunoscute: mai întâi prin plutit liber (sălbatic), plutit dirijat (plutăritul propriu-zis), ori mai rar – pe canale cu apă. Călătorind pe aceste drumuri fără pulbere, lemnul pădurilor din Bucovina ajuns la Cernăuţi sau pe pieţele de profil de la Piatra (Neamţ), Galaţi, Reni, Chilia ori Haifa sau chiar la Constantinopol.

Prima referire documentară despre plutăritul liber (sălbatic) pe Bistriţa Aurie am găsit-o într-un memoriu justificativ către Comanda Regimentului II de Grăniceri valahi din Năsăud, emis la anul 1807 în numele lui Anton Manz – de către inginerul Johan Mehes – directorul minelor sale de la Iacobeni, prin care se făcea cunoscut că sunt deschise exploatări miniere la Rusaia şi la Valea Stânei, că societatea are luat în arendă muntele Dosul Stânişoarei (6000 iugăre) şi posedă pădure în Rusaia şi Deaca şi se solicită o aprobare cu o durată de minim 20 ani pentru exploatarea lemnului de acolo, ridicarea unor haituri pentru plutărit pe aceste pâraie şi unul pe Bistriţa Aurie – pentru devierea unei cantităţi de apă spre fabrica lui de la Iacobeni, construcţia unor stăvilare prevăzute cu greble pentru oprirea lemnelor sosite pe calea apei şi efectuarea de plutărit pe apa Bistriţei Aurii.

Societatea pe acțiuni P&C. Göetz et Compania a practicat şi ea plutăritul sălbatic al lemnului obţinut în bazinul superior al Sucevei între anii 1860-1880, până la o greblă aflată în amonte de Falcău. În timpul verii era necesar ajutorul unei unde de viitură, produsă de un stăvilar construit în valea pârâului Ascunsul în comun cu Fondul Religios, cel care a şi contribuit cu 24.000 coroane. Încercări similare au fost făcute de aceeaşi societate pe râul Ceremuş, pârâul Negrişoara, Teşna şi pe Dornişoara.

Plutăritul dirijat (plutăritul propriu-zis) începe la iniţiativa inspectorului Averilor Statului, Franz Schuberth care, în colaborare cu administratorul Bertleff şi cu inginerul silvic din Câmpulung, Schaller, caută o ceată de oameni pricepuți ce vor tăia în toamna/iarna lui 1810/1811 un număr de 100 de molizi lângă zona de graniță cu România, din care urmau să facă 4-5 table de plute şi o încărcătură de scânduri debitate la gaterul lui Michael Steier (meșter dulgher din Eisenau/Prisaca Dornei). Din păcate însă în luna septembrie 1812, după opt zile de ploaie continuă s-a format o viitură mare care a distrus pluta, a luat la vale o parte din buşteni şi a compromis întregul transport, ce costase 993 de florini.

Meșterul Michael Steier, cel desemnat să ia parte la primul transport, a fost încurajat să îşi încerce şi el norocul – pe propria răspundere. Prima sa călătorie a fost făcută în anul 1816, cu marfă în valoare de 500 de florini. Cei 160 buşteni de molid i-au fost oferiţi la un preţ preferenţial (33 florini şi 15 creiţari – preţ la picior), cu condiţia ca acesta să raporteze la întoarcere Administraţiei asupra modului de decurgere a plutăritului, precum şi asupra condiţiilor pieţii de desfacere din Turcia. Datorită întârzierii formalităţilor vamale (timp în care apele crescute brusc în urma unui puhoi – duc la vale o parte din plute), comercianţii pierd cea mai favorabilă perioadă de plutărit şi ajung târziu pe piaţa din Galaţi, unde lemnul nu se vinde prea bine şi ei se aleg cu o pagubă financiară.

Cel de-al doilea transport, pregătit după construirea unui gater în aval de Dorna, în localitatea de graniţă Colbu (puţin mai sus de vărsarea pârâului Colbu în râul Bistrița), evaluat la 1000 de ducaţi, nu a obţinut aprobarea pentru vânzare de la paşa din Brăila şi a fost confiscat, în ciuda încercărilor ulterioare de obţinere a unei despăgubiri, făcute în baza unui tratat comercial semnat între Austria şi Imperiul Otoman la 1815. Această pagubă este însă recuperată în anul 1819, când acelaşi comerciant reuşeşte să aducă în Moldova un număr de 400 buşteni.

Prin anul 1834, îşi fac apariţia la Dorna întreprinzătorii turci Mahomet Iasiczy şi Ianaki Lakerdopolo, fiind interesaţi de achiziţia unor cantităţi mari de lemn bun pentru construcţia unor nave; ei sunt cei care vor reintroduce în zonă transportul cu pluta, spre Constantinopol, al lemnului necesar construcţiei navelor, fapt ce a revigorat plutăritul început de turci cu oameni angajaţi din Gura Negri şi Crucea, pe la 1818. Această nouă şi promiţătoare posibilitate de câştig, de bun augur pentru viaţa economică dorneană nu a durat însă multă vreme deoarece în anul 1837, după o serie de dificultăţi vamale, va ajunge în faliment.

După mari eforturi depuse de Consulatul Imperial Austriac, de cel francez, englez din Galaţi şi Agenţia de Comerţ Austriacă – în scopul eliminării barierelor vamale şi prin strădaniile consilierului cameral Wenzel Schaulawy începute în 1841 prin intermediul autorităţii Domeniului Public din Cîmpulung, în vara anului 1842, Michael Steier împreună cu Gottlieb Hügel şi câţiva plutaşi în frunte cu Peter Strochmayer (mandatarul cameral din Dorna) vor reuşi să ducă 42 plute până la Galaţi.

În anul următor (1843), acelaşi Strochmayer împreună cu Steier şi un număr impresionant de plutaşi vor duce pe Bistriţa încă 120 de plute până la Galaţi, dar sub protecţia unui firman care le apăra acţiunea de orice act samavolnic, stabilindu-se în acest mod o serie de relaţii comerciale cu Moldova şi Constantinopol. Declinul puternic al mineritului de după anul 1840, îi va obliga pe mulţi din zipserii din Cârlibaba, Ciocăneşti şi Iacobeni să se orienteze spre plutăritul comercial pe Valea Bistriţei, ei fiind primii care s-au apucat de această meserie.

O mare parte din ei aveau ceva experienţă în acest domeniu şi erau preferaţi la angajare de micii întreprinzători austrieci şi evrei; mai apoi de firma lui P. & C. Göetz. Lucrul acesta nu prea a convenit (la început) localnicilor, care şi-au văzut astfel ameninţate locurile de muncă, aşa că ei au început a arunca în zipseri cu pietre – de pe mal, când treceau cu plutele . Situaţia s-a calmat repede căci autorităţile au luat măsuri de supraveghere pe traseu, cererea de lemn a crescut şi au început a fi angajaţi şi mulţi dintre localnici, iar zipserii, inventivi din fire, au renunţat la hainele nemţeşti şi s-au îmbrăcat (la muncă), în straiele românilor.

Dacă pe râul Bistriţa Aurie se puteau efectua transporturi pe toată perioada plutăritului, la debitul normal – de la intrarea ei în Bucovina (la Cîrlibaba) până la confluenţa cu Dorna; pe acest râu se putea efectua plutărit numai în aval Poiana Stampei până la un nivel mediu al apelor (nu şi în timpul perioadei de secetă din iulie-august); în amonte de această localitate, pe Dorna Mică dar şi pe Coșna ori Teșna – plutăritul putea fi practicat numai în timpul apelor mari de primăvară, sau după puhoaiele verii – fapt ce a impus construcţia unor haituri (opusturi, stăvilare) – care urmau să stocheze apa acestor pâraie şi apoi, prin deschiderea lor controlată, să fie provocate unde de viitură – care să vină în ajutorul celor care efectuau plutărit pe aceste văi şi, în acelaşi timp, să se asigure necesarul de apă pentru câteva ferăstraie hidraulice şi două mori de cereale.

Doi dintre cei mai importanţi exploatatori de păduri aflate în proprietatea Fondului Religios, societatea Philippe & Charles Göetz (Göetz et. Comp./filiala din Dorna) şi firma lui Aron Katz, au depus începând cu anul 1878, proiecte pentru construcţia unor haituri (klause) pe apele Coşna, Teşna, Izvorul Bancului şi pe Deaca, precum şi pentru concesionarea plutăritului pe aceste ape, pe Dorna şi Bistriţa Aurie. Din anul 1882, plutăritul pe Bistriţa a început a fi preluat de către Societatea Göetz & Comp., care a investit mult în construirea şi întreţinerea fabricilor, amenajând mai multe schele pentru plute şi depozite de lemne, în modernizarea căilor de transport; cu ajutorul Fondului Bisericesc s-au construit sau reconstruit pe fostul amplasament un număr de 7 haituri mari care serveau numai pentru transportul lemnului din pădurile concesionate către această societate.

Pe râul Bistriţa Aurie şi pe Dorna, au fost construite sau reconstruite până în anul 1899 un număr de 8 stăvilare mari pentru crearea undelor de viitură necesare plutăritului, cu o capacitate totală de stocare de 620.000 mc apă . Într-o statistică publicată în 1885 (Hefte der von der k.k. Statistischen Central Kommission), se arată că lungimea totală a căilor navigabile în Bucovina era de 345 km, după cum urmează: Prutul – pe 65,58 km, Ceremuşul Alb – pe 72,18 km, Suceava – pe 111,26 km, Bistriţa pe 63,73 km şi Dorna pe 32,44 km.

După datele furnizate de inginerul Josef Opletal, traficul mediu anul de plute pe Bistriţa şi afluenţii săi, în perioada anilor 1906-1910, a fost de 227.512 m3 de lemn, din care 97.352 m3 proveneau din pădurile bucovinene, iar 130.160 m3 din pădurile transilvănene; în aceeaşi perioadă, pe Ceremuş şi Prut, s-a înregistrat un trafic mediu anual de 146.240 m3 lemn, din care 81.032 m3 era reprezentat de plutele formate în Bucovina, iar 64.008 m3 de plutele constituite în afara graniţelor Bucovinei, respectiv în Galiţia.

Plutăritul pe Bistriţa a continuat cu şi mai multă eficienţă după 1918, mai ales că – prin unirea Bucovinei cu Patria Mamă – dispăruse graniţa dintre acestea. În anul 1937, cei mai importanţi co-plutitori de pe Bistriţa Aurie au fost, în ordine: Societatea anonimă pentru exploatarea de păduri şi fierăstraie cu vapor (fostă P&C Göetz & Comp.), apoi firmele N&N Klipper din Vatra Domei cu 52.000 mc, Letea Bacău – 30.000 mc şi Regia Cooperatistă Regna din Vatra Dornei cu 15.000 mc.

După anul 1948 transportul lemnului pe râurile din bazinul superior al Bistriţei capătă o dezvoltare mai mare datorită exploatărilor abuzive, impuse de SOVROM pentru plata despăgubirilor de război, precum şi a numeroaselor doborâturi de vânt produse în acea perioadă şi a invaziei de insecte (Limandria Monaha), deosebit de dăunătoare pentru pădurile de molid. Lemnul era transportat în general pe apă, către fabricile de prelucrare din Vatra Dornei, Piatra Neamţ ori Bacău, iar o altă parte a sa (în general buştenii de brad şi molid cu o grosime mai mare de 75 cm sau lemnul de foioase – de bună calitate, sortat după anumite reguli) se preda la depozitele de buşteni înfiinţate în staţiile C.F.R. din Iacobeni, Argestru, Vatra Dornei, Dornişoara şi Floreni, unde se încărca în vagoane, fiind trimis la destinaţie (adică în fosta U.R.S.S.) pe calea ferată.

În cursul anului 1946 – de exemplu, din zona Vatra Dornei a fost expediat pe Bistriţa, sub formă de plute, 115.957 mc lemn. Din această cantitate a rămas pentru prelucrare la fabricile de cherestea din localitate 40.000 mc (34,5%), restul de 75.957 mc (65,5%) fiind trimis în vale. Construirea pe râul Bistriţa, a barajului de la Bicaz (Lacul de acumulare Izvorul Muntelui) conceput după planurile profesorului Dimitrie Leonida, a dus la sistarea plutăritului în aval de acesta începând cu anul 1960. Ultima plută a trecut peste barajul de la Bicaz la data de 30.06.1960, ora 12.00 şi a fost condusă de plutaşul Vladimir Bricăjan.

Plutele au circulat până în anul 1965 pe râul Dorna iar cele de pe Bistriţa Aurie, care plecau de la Cârlibaba şi de la Ciocăneşti au continuat a fi duse numai până la Vatra Dornei, la fabrica Bernath Andrei (fostă Göetz), unde erau demontate pe vechea schelă, buştenii fiind prelucraţi, încărcaţi pe vagoane şi expediaţi în tară sau la export, funcţie de comenzi. Ultimele plute au fost duse pe Bistriţa Aurie până la Vatra Dornei (fabrica de cherestea Bernath Andrei) în luna noiembrie 1969, de către Vasile Ciocan, Viorel Drăgan, Nicolaie, Gavril şi Dumitru Moldovan, Gavril Crăciun, Vasile Morar, Octavian Moroşan şi Octavian Ghersar – toţi din Ciocăneşti. Vechii plutaşi s-au dus rătăcind în umbrele nopţii, iar urmele lor, săpate în drum fără pulbere, sunt azi… năluci pe ape.

În ciuda tuturor greutăţilor se mai pornesc plute pe Bistriţa, cel puţin o dată pe an în luna august pentru turiştii veniţi la Festivalul Păstrăvului, căci plutăritul a renăscut de câţiva ani încoace la Ciocăneşti, de când o mână de plutaşi din comună au început să lege iar câteva plute de buşteni şi ies cu ele pe apă, cu speranţa că aceste eforturi vor fi sprijinite şi de cei care au datoria şi puterea (politică) să o facă.

Plutăritul în scop turistic şi urmaşul său mai modern, river-raftingul ar putea aduce în zona noastră o sumedenie de amatori, dar mai avem multe de făcut în această privinţă. Mai întâi, să învăţăm ceva de la o comunitate unde plutăritul este promovat şi sprijinit corespunzător, adică cea din oraşul german Schiltach / landul Baden-Württemberg, care doreşte să se înfrăţească cu o localitate de aici (Ciocăneşti sau Vatra Dornei), cu toate că noi nu suntem deloc pregătiţi pentru asta.

Partea a doua a articolului poate fi citită aici.