Amintirile lui David Croitor: de sărbători

În satul nostru, iarna cobora odată cu Sfântul Nicolae. Zăpada căzută până atunci, chiar dacă era aşezată sănătos peste tot, nu era considerată de săteni decât un moft târziu al unei toamne care nu se mai dădea dusă de pe dealurile noastre. După Sfântul Nicolae însă iarna se muta la noi cu acte în regulă şi nu mai pleca până hăt în primăvară, când soarele începea să-i facă cu ochiul, şi ea, doamna cu plete dalbe, se retrăgea ruşinată din faţa tânărului zglobiu. De abia atunci satul întreg se trezea din amorţeală şi începea să freamăte, copiii umpleau uliţele şi dealurile cu sănii şi oameni de zăpadă, tinerii îşi luau schiuri de la şcoală şi începeau să brăzdeze în lung şi în lat dealurile netede şi pufoase acoperite cu omăt gros şi necălcat încă de picior de om.

Bătrânii îmbrăcaţi în sumane groase şi încălţaţi cu opinci trainice, sprijiniţi în cârje cioturoase, cu veşnicul chiştoc de Naţionale în colţul gurii, cu mustăţile îngălbenite de fum, se întâlneau câte doi, trei, se uitau spre cer, apoi spre asfinţit, măsurau din ochi stratul de zăpadă, după care cu toţii, într-un acord tacit, emiteau păreri despre sfârşitul lumii.

Era vremea sărbătorilor de iarnă. Ştiam la cei nouă ani ai mei că trebuia să vină mai întâi Crăciunul, apoi Anul Nou şi la urma Boboteaza. Copiii îşi pregăteau din timp traistele imense făcute din jumătate de sac ca să fie cât mai încăpătoare, le cârpeau şi le aranjau cu atenţie pentru că urma să vină din clipă în clipă umblatul cu colinda. Cu multe zile înainte de Ajun se făceau şi se desfăceau adevărate echipe de colindat, se stabileau dinainte uliţele cele mai bune, se luau în calcul familiile mai înstărite şi mai ales cele care dădeau bani, pentru că de covrigi, mere şi nuci erau sătui până peste cap. Nu de puţine ori aşa-zisele echipe se transformau în bande rivale, care îşi disputau teritoriile cu ciomegele. Cu toate acestea însă niciodată nu se ajungea la bătăi serioase, majoritatea răfuielilor se opreau la nivelul unor înjurături adaptate momentului.

În așteptarea tăierii porcului

Pentru mine însă nu umblatul cu colinda mă interesa în mod deosebit, ci alta era preocuparea mea, şi anume tăiatul porcului. Nici nu trecea bine Sfântul Nicolae că şi începeam să-i bat la cap pe ai mei, întrebându-i de nu ştiu câte ori pe zi: „dar noi când tăiem porcul?”

N-aveam răbdare să aştept răspunsul lor, pentru că ştiam din anii trecuţi că n-o să-l taie când vreau eu, ci când îl taie toată lumea din sat. De aceea veneam imediat cu argumente puternice, dar care în realitate nu erau decât nişte minciuni gogonate pe care, deşi ştiam că părinţii nu le vor crede, totuşi insistam, crezând că până la urmă vor ceda. Astfel că alegeam nişte oameni din celălalt capăt al satului, pe care tata n-avea cum să-i verifice deoarece erau prea departe de casa noastră şi spuneam cu mâna pe inimă că ei deja au tăiat porcul de câteva zile, numai noi cu moşu’ Leonte, Saveta lu’ Ilie, Mosolin şi Anica lu’ Iurcă am mai rămas.

Bineînţeles că tata nu mă credea, voia dovezi clare, nu vorbe, iar atunci eu îi spuneam cu toată ființa: „dacă nu mă crezi du-te la Ciorcan, la Tălălău, la Ciocuț sau Genia lu’ Costaneț şi o să vezi că o să găsești coteţul gol şi covata plină cu slănină”. Cu toate că eram în stare să jur pe orice că am dreptate în ceea ce priveşte tăiatul porcilor prin sat, părinţii, tata îndeosebi, în primele zile nici nu mă băga în seamă, dar îndată ce Crăciunul stătea să bată la uşă, deveneam de-a dreptul sâcâitor, astfel încât tata, ca să scape de mine, îmi spunea răspicat: gata, opreşte-te, că mi-ai făcut capul cât o baniță, mâine dimineaţă îl tăiem. Odată ce pusesem mâna pe o asemenea promisiune eram cuprins instantaneu de un freamăt de bucurie ciudată, împletită cu o stare de nerăbdare cumplită încât mi se părea că până mâine sunt o sută de ani.

Noaptea care a urmat mi s-a părut cea mai lungă din viaţa mea. N-am dormit aproape deloc, m-am zvârcolit şi m-am întors pe toate părţile de sute de ori. Începusem să mă îndoiesc că va mai fi vreodată dimineaţă. În mintea mea se derulau scene după scene în care personajul principal era porcul gata pârlit, spălat şi curăţat cu tăişul coasei, din care eu înfulecasem deja un sfert de metru pătrat de șoric fraged. Cu aceste gânduri am traversat noaptea şi se părea că în sfârşit vă apărea dimineaţa, deoarece cucul de la ceasul agăţat pe perete cântase de şase ori.

Ceasul cu cuc

Cu vreun an în urmă tata s-a dus în oraş cu ceva treburi şi ne-am trezit că vine acasă cu un sac în spate din care scoate o cutie neagră de lemn, nişte lanţuri şi două boambe de fier de forma unor cucuruzi de brad. Mama când l-a văzut pe tata scoţând din sac ciudatele obiecte l-a şi întrebat: „da’ ce ai adus acolo, măi, omule, ce-s năzdrăvăniile celea?”. „Ce să fie, răspunde tata, nu vezi, am luat un ceas cu cuc”. Mama când a auzit treaba asta, ştiindu-l pe tata că are obiceiul de a se duce în târg după ceva şi vine acasă cu totul altceva, şi-a pus mâinile în cap şi a zis: „măi, omule, da’ tu nu vezi că vin sărbătorile, ceas cu cuc îmi trebuia mie? Cred că ai dat toţi banii pe el, nu-i aşa?”. Tata nu putea fi luat prin surprindere, aşa că de fiecare dată avea răspunsul pregătit: „n-am dat mult, l-am luat de la nişte evrei bătrâni care nu mai aveau ce face cu el, ba încă se plângeau că nu pot dormi noaptea din cauza cucului”.

Mama a admis răspunsul, ştiind foarte bine că nu-i aşa cum spune tata, dar ce putea să mai zică după ce faptul a fost consumat. Astfel că în urma acestei întâmplări am fost primii din sat care am avut ceas cu cuc, motiv pentru care nu conteneam să mă laud toată ziua cu treaba asta. Acum, între noi fie vorba, mă lăudam, dar mă lăudam degeaba, pentru că cucul nu cânta, iar ceasul o lua razna de nu puteai să ştii când e dimineaţă sau când e seară. Dar tata nu s-a dat bătut, nu era el omul care să lase treburile la jumătate, astfel că într-o zi a aflat că ar fi la noi unul în sat care repara ceasuri cu cuc. Nici una, nici două, tata mă cheamă şi-mi spune: „măi, băiete, fii atent la mine şi bagă la cap, te duci pe drumul care duce la şcoală şi vezi că peste drum de Gramânță stă Nasulă. Te opreşti, strigi la poartă şi îi spui că avem un ceas cu cuc care nu merge ca lumea şi-l întrebi dacă poate să-l repare. Dacă poate, îl întrebi când să îl duc şi cât costă ca să ştiu să mă pregătesc. Ai înţeles, da, deci îl cauţi pe Nasulă, ai reţinut?”.

Ce întrebare, dacă-l ştiu pe Nasulă, dar cine nu-l ştie? Fiind interesat ca ceasul să meargă şi să aud şi eu cum poate un cuc de lemn să cânte, nu stau pe gânduri şi într-o clipă o zbughesc pe poartă şi direcţia Nasulă. Urc dealul la lele Marta, trec de Mosolin, îl las în urmă pe stânga pe Ciorcan, urc încă un deal şi în dreptul lui Gramânță mă opresc lângă poarta casei lui Nasulă. Poate e prea mult zis poartă şi casă, dar trec cu vederea aspectul acesta şi intru direct în subiect. Mă priponesc lângă stâlpul porţii, duc mâinile la gură şi strig cât pot de tare: bade Nasulăăă, bade Naaasuuulăăăă! După vreo câteva minute se aude zgomotul unor paşi grăbiţi spre poartă.

E badea Nasulă, îmi zic eu, puţin emoţionat de întâlnirea ce avea să se producă cu cel care ştie să repare ceasuri cu cuc. Paşii se iuţesc, poarta se deschide şi într-o secundă mă trezesc cu doi pumni drept în moalele capului de am văzut stele verzi. Al cui eşti tu, măi neruşinatule, aşa te-a învăţat tac-tu să strigi, nu ţi-a spus că pe mine mă cheamă Vasile? Aş fi vrut s-o iau la sănătoasa, însă Nasulă, cu toate că era un moşneag mic şi gras, mă fixase cu braţele şi mă proptise de stâlpul porţii, aşa că nu mai aveam ce face. După ce mi-am revenit am început să plâng şi printre lacrimi şi sughiţuri i-am spus: „bade Vasile, eu n-am ştiut cum te cheamă, de aceea am zis Nasulă”.

Mi-a mai şters o cleapșă, dar nu prea tare, după care mi-a zis să mă liniştesc, m-a întrebat al cui sunt şi ce caut la el. Eu i-am spus care-i treaba, iar el a zis că să vină tata cu ceasul, că-l repară. A doua zi, tata a luat ceasul într-un sac şi drept la Nasulă s-a dus. După câteva zile ceasul a fost gata, astfel că tata l-a agăţat într-un cui pe perete. Din ceas ieşeau de parcă curgeau două lanţuri cu cele două boambe de fier, la care Nasulă a mai adăugat nişte ciucălăi de păpușoi, pentru ca greutatea să fie mai mare. Nasulă era de meserie, ştia el ce face. O vreme ceasul a mers, cucul ieşea din oră în oră şi cânta, de nu mai puteam dormi nopţile. Într-o noapte tata s-a supărat pe Nasulă că i l-a reparat prea bine, aşa că i-a tras un pumn ceasului şi nu ştiu ce s-a întâmplat că cucul cânta numai când i se năzărea lui, ba ziua, ba pe la miezul nopţii, iar în dimineaţa aceea în care trebuia să tăiem porcul a cântat de şase ori, asta însemna ora şase, adică dimineaţă în toata regula.

Dialogul

De obicei, mă trezeam tare greu dimineaţa, era un chin pentru mama să mă urnească din pat, dar în acea dimineaţă, cu toate că nu dormisem aproape deloc, cum am auzit cântecul cucului, într-o clipă am şi sărit în picioare. Părinţii, bunica şi ceilalţi fraţi dormeau duşi, sforăind şi pufăind fiecare în legea lui. Mi-am dat seama că nu se vor trezi de bună voie, iar ziua e scurtă şi tăiatul porcului nu-i o joacă. Îţi ia toată ziua, ba chiar şi o bucată din noapte, aşa că am început să mă foiesc prin casă, căutând pe bâjbâite hainele cu care să mă îmbrac pentru „eveniment”. Fiind încă întuneric, mă împiedicam de câte şi mai câte prin casă, ba uneori o făceam şi înadins, doar, doar ai mei vor deschide ochii şi vor sări din pat.

După câteva minute de foșneală, tata, deranjat de zgomotele mele, deschide un ochi şi strigă înfundat la mine, ca să nu-i scoale pe ceilalţi: „măi, băiete, ce tot foşneşti pe acolo, ce tot cauţi, treci imediat sub plapumă că mă supăr, ai auzit?”. Mă aruncam din nou în pat, mă perpeleam, mă întorceam de pe o parte pe alta, aşteptând să vină odată dimineaţa aia. Şi într-adevăr dimineaţa venea, lumina de afară se strecura în casă prin ferestrele mici, iar eu sforăiam de zor, timp în care toţi ceilalţi erau de mult treji şi plecaţi la treburile lor. Într-un târziu deschideam ochii înspăimântat şi nervos de faptul că din nou somnul m-a tras pe sfoară, săream drept în picioare, mă îmbrăcam la repezeală şi fuga afară, gândindu-mă că deja porcul a fost tăiat, pârlit, iar eu am ratat momentul pe care de atâta timp îl aşteptam.

Odată ieşit din casă, mă izbea în faţă un ger năprasnic, iar pe gură şi pe nas îmi ieşeau adevăraţi nori de aburi. Îmi trăgeam repede în picioare nişte şcrabi de bocanci de-ai bunicii şi plecam după şura unde ştiam din anii trecuţi că se taie şi pârleşte porcul, să prind măcar sfârşitul evenimentului. Spre surprinderea mea, trecând prin grajd ca să ies pe uşa din spate, îl zăresc pe Ghiţă, porcul nostru, grohăind fericit, culcat pe o parte, iar pe râtul lui se putea observa o stare de bine. În prima fază nu realizez ce se întâmplă, însă după câteva clipe de nedumerire, mă opresc în dreptul coteţului, mă prind cu nădejde de o scândură şi mă răstesc mânios la Ghiţă şi-i zic vreo două: „ce faci, mă, aici, păi tu nu trebuia să fii deja mort şi pârlit?”.

Ghiţă nu mă băga în seamă, grohăie discret într-o notă gravă, mişcă puţin dintr-o ureche, iar apoi îşi continuă visul. Iau atitudinea lui ca pe un afront, ca pe o sfidare. Adevărul e că s-a purtat cu mine foarte urât şi fără pic de respect, nu mă aşteptam la asta din partea lui, după ce un an întreg i-am dat de mâncare şi l-am scărpinat pe burtă. Pur şi simplu m-a scos din sărite, şi cu toate că sunt o fire calmă, nu m-am putut abţine şi i-am spus-o verde în faţă: „eşti un porc, să-ţi fie ruşine, Ghiţă”.

Am aşteptat câteva momente să-i văd reacţia, însă pe obrazul lui Ghiţă nici urmă de roşeaţă. Dimpotrivă, parcă toată faţa i s-a luminat, belciugul de sârmă din rât a început să capete sclipiri de argint, iar în cele din urmă s-a ridicat greoi, a căscat plictisit şi s-a apropiat de gardul cotețului exact în locul în care stăteam eu. Îşi ridică privirea odihnită spre mine şi pare să-mi spună, fără cuvinte: „ascultă, bătrâne, expresia „eşti un porc” mă onorează, este exact cum i-ai spune tu unui om că e om şi ştiu că asta vă bucură pe voi, oamenii, pentru că nu de puţine ori v-am auzit vorbind pe aici prin grajd că a fi om e lucru mare. A fi om de omenie este ca şi cum am spune noi, porcii, că a fi porc e-o porcărie. Ceea ce însă mă deranjează la voi, oamenii, continuă Ghiţă pe un ton cât se poate de serios, este faptul că aţi început să ne cam furaţi obiceiurile, dovadă că toată ziua vă aud înjurând şi spunând tot felul de porcării. De altfel, tot voi susţineţi şi nu ezitaţi s-o declaraţi peste tot că s-au împuţinat oamenii şi că s-a umplut lumea de porci”.

Discursul concis şi la obiect, bine argumentat al domnului Ghiţă, m-a făcut să stau câteva momente şi să deliberez la modul serios despre soarta porcului în lume. Ghiţă însuşi mi s-a părut prin atitudinea lui un tip destul de inteligent, capabil să citească vremurile, sprinten la minte şi pe deasupra şi foarte bun psiholog. Citea gândurile. Privindu-mă de jos, mi se părea că se uită la mine de sus. Pe moment m-am simţit jenat de faptul că-i doream cu ardoare moartea şi că făcusem din asta însuşi ţelul vieţii mele. Ştiu că-i plină lumea de porci, zice Ghiţă, voi oamenii vă tot plângeţi de asta, dar chiar aşa să ne exterminaţi în masă, sub pretextul sărbătorilor, mi se pare un lucru lipsit de omenie, ba chiar, ca s-o spun pe aia dreaptă, e o mare porcărie toată chestia asta.

După aceste „cuvinte”, lui Ghiţă i-au scăpat două lacrimi şi lucrul acesta m-a înduioşat atât de profund, încât numai lipsa mea de demnitate a făcut să mă abţin şi să nu-mi spun cu voce tare în faţa lui: „sunt un porc!”. N-am zis-o, dar gândindu-mă la zilele şi nopţile în care-i doream moartea, m-am tot întrebat necontenit cine-i om şi cine-i porc. Eu încă n-am găsit răspunsul, deşi îl bănuiesc, însă sunt sigur că dacă l-aş fi întrebat pe Ghiţă ar fi răspuns corect.