Democraţia asta, stafidită din naştere, a generat proştilor nesătui oportunitatea afacerilor pe seama confiscării şi uciderii naturii. Părând deocamdată a nu durea pe nimeni – „doar nu iau de la mine şi nu-i în curtea mea” – afacerile cu pricina, dincolo de costurile estetice, mai devreme sau mai târziu îşi vor înfige nemilos colţii în calitatea vieţii din România, de la biped la patruped şi arbore. Căci zice o vorbă veche: „Să te ferească Dumnezeu de prostul harnic!”
Drama ţării ăsteia nu este însă tolomacul, prostul mărunt, cel hărnicit în propria ogradă, ci ignorantul „harnic”, lacom adică, regăsit în „simbionţii prostiei sprinţare”: politicienii şi oamenii de afaceri ai contemporaneităţii; cei care acţionează fără scrupule, jefuind cu acte-n regulă, ograda tuturor: România.
RECOMANDARE: reduceri de -35% la stocul disponibil de cărți de pe eMag!
După privatizările frauduloase, după „borduriade”, după construirea drumurilor agresive şi inutile prin ţinuturile sălbatice (cum sunt Transalpina şi Transrarăul), după betonarea arabilului, acoperit cu hale şi „capacităţi” industriale, după uciderea râurilor de munte prin hidrocentralele private, a venit vremea sluţirii apelor curgătoare rămase.
Inundaţiile şi viiturile? O oportunitate de afaceri!
Amenajarea malurilor, sub pretextul prevenirii inundaţiilor şi viiturilor, este ultima găselniţă a tandemului criminal dintre politicieni şi oamenii banului. O afacere necurată, făcută la lumina zilei, pe bani publici. Perspectiva calamităţilor amintite (şi ele rod al prostiei omeneşti – defrişarea munţilor fiindu-i unul dintre chipuri), deşi incertă şi deloc ubicuă, este un bun pretext în ochii prostuţului electorat, de unde şi viitorul sigur al afacerii: întrucât, unde există un curs de apă, trebuie trântit un dig ciclopic, după modelul Zidului Chinezesc.
Acolo unde nu au fost şi nici nu sunt viituri şi inundaţii, iar malul rezistă de secole, fixat graţie vegetaţiei forestiere, primul pas al afacerii este defrişarea acestuia, urmată, la scurtă vreme, de erodarea ţărmului. La faţa locului răsare atunci „salvatorul” care, însoţit de „specialişti”, evaluează pericolul, liniştind localnicii: „Fii pe pace, bade! Noi vă rezolvăm!”. „Salvatorul” poate avea chipul unui ministru de mediu, al unui prefect, al unui preşedinte de consiliu judeţean sau al unui primar.
Condiţia esenţială este ca printre „clienţii” săi – amici, fii, unchi şi mătuşi – să se afle patronul unui „sereleu” ce dispune măcar de un aparat de sudură, o maşină de împletit plasă din sârmă şi o drujbă (cea cu care s-au despădurit malurile).
Aşa se face că ceea ce în urmă cu 100-200 de ani se rezolva simplu şi plictisitor de trainic prin resurse locale, se face astăzi complicat şi nedurabil, printr-o societate îndepărtată cu sediul într-o cutie poştală sau într-o garsonieră.
Decât bun, frumos şi ieftin, mai bine prost, urât şi scump
Soluţia veche era căşiţa, pintenul şi capra din lemn. Cei mai bătrâni ştiu: amintitele lucrări erau, de fapt, nişte construcţii tradiţionale din molid, fixate prin îmbucături şi scoabe, umplute cu bolovani şi pământ, peste care timpul aducea vegetaţie, integrându-le armonios în peisaj. Erau alcătuiri paşnice, scurte, aşezate cu cap în concavitatea meandrelor şi strict în locurile unde curentul asalta malul. Dacă luăm în calcul aspectul estetic, cel igienic (în ele nu se agaţă deşeurile!) şi cel ecologic (adăposturi pentru acvafaună), câştigul este net.
Soluţia românească „modernă” este însă gabionul: acea făcătură moartă, urâtă, zdrelind privirea, constituită din sârmă împletită pe schelet metalic, umplută cu piatră concasată. Și, dacă pe căşiţele construite de bunici au păşit şi nepoţii, gabioanele, în doar câţiva ani, rupte de gheţuri şi viituri, devin adevărate panouri publicitare ale „deşeurilor progresului”, trebuind refăcute. În mustăţile de sârmă putem găsi pempărşi, zdrenţe textile, pantofi Adidas, Always şi alte produse de uz intim, colorate natural.
Părerea beneficiarilor
„Au venit nişte domni de la primărie şi ne-au spus că ne taie sălciile ca să poată amenaja malul. De pe gabioane nu mai putem ajunge la apă, nici nu putem coborî vitele la adăpat. Ăştia fac ce-i taie capul!” – a fost explicaţia unei localnice din Ciocăneştii Bistriţei Aurii, râu cândva umbrit, azi însă „ornat” cu kilometri de gabioane. Tabloul este însă ubicuu pe râurile de munte. „Norocoasa” societate care a înfăptuit până la această oră sluţirea râurilor României este SC Vega ’93 SRL, deţinută de miliardarul Corneliu Istrate.
Prea ieftine gabioanele…! Să construim diguri din beton şi piatră!
În ultimii ani însă, nesătuii s-au şmecherit şi mai şi. Gabioanele par să fi rămas pe seama calicilor de afaceri, „regii” bitumului, betonului şi ai pietrei sparte hrănindu-şi conturile, burţile şi cefele încreţite din banii câştigaţi pe digurile betonate. Căci, faţă de gabioane, ultimele sunt adevărate găuri negre ale banului public.
În aval de Vatra Dornei, malurile legendarei Bistriţe, cea nemurită de pana lui Sadoveanu (cândva, plutaş de o zi) au fost şi ele despădurite de curând, pavate fiind cu piatră şi ciment. Privindu-le, am avut convingerea că urâtul nu are nevoie de alt nume.
Nu peste multă vreme, rulând spre Cluj, acolo unde Someşul Mic părăseşte Apahida alăturându-se şoselei, asistam la un nou act de ecoterorism oficial: blândul zăvoi ce îmbrăca în verde râul, adăpostind felurit păsăret în mărunta „junglă” de sălcii şi arini, dispăruse.
Culmea tupeului oficial
„Investim în mediu! Credem în viitor!” scrie pe panoul de şantier al digului de pe Someşul Mic. O nouă „aroganţă” guvernamentală, aflată azi în plină expansiune teritorială, după pretextul energiei „verzi”, produse prin dispariţia apelor de munte în conductele hidrocentralelor private.
Preşedinte, ia aminte!
Că majoritatea locuitorilor României – lipsiţi de spirit cetăţenesc – tac, nesimţind răul, accept, că proştii sprinţari din politică şi afaceri se bucură, accept iar. Accept şi că preşedintele ţării „n-are nicio putere”. Fie, dar nici măcar nu are puterea de a cuvânta, luând poziţie francă, în spaţiul public, împotriva ecoteroriştilor cu „manşete albe” care ne distrug ţara?
Dacă face cineva ceva, nu e bine, iar dacă nu face, tot nu e bine! Cel care a scris articolul nu stă lângă aceste râuri, pârâuri, ca să stea cu morcovul că-i inundă casa si acareturile sau vin ghetarii peste el. Totusi este ceva cat de cât bun şi rezistent. Apreciati totusi şi lucrul făcut cât de cât bine. Că nu este frumos, asta da, dar nu stiu ce s-ar fi putut face altfel. Trebuie ceva foarte rezistent la aceste intemperii.
In mijlocul mult trambitatului oras-statiune se construieste un baraj pentru aductiunea apei necesare functionarii tunurilor de zapada de pe partia Veverita. Investitia ar costa cam 5000000 lei, bani cu care s-ar fi platit 25 de ani apa la ACET…
La primavara, dupa dezghet, pe Dorna in jos…, vom vedea in noul lac de acumulare, cardul de rate balacindu-se printre sutele de peturi si alte dejectii ale evolutiei antropice.
Dezastrul ecologic nu va fi usor de vazut deoarece s-a avut in vedere mascarea acestuia prin ridicarea digurilor in asa fel sa nu se mai vada luciul apei. (din tren nu se vede…)
Poezia lui Bula dintr-un vechi banc, reactualizat, ar suna cam asa:…Bem apa din bidoane, dar avem canal sub soare/sa se plimbe cu barcuta/Iliuta si mandruta…
Daca la o tara plina „ochi” cu prosti functioneaza, de ce smecherii care o conduc sa nu „fredoneze bugetul tarii” cum vor muschii lor ???, asta-i tara, astia-s megiesii si … asta-i smecheria si noua si veche prin care bugetul tarii este „pe fata sifonat”.