Amintirile lui David Croitor: perioada prostiei

Pe la 16 ani, părinţii mei au vândut casa în care am copilărit şi ne-am mutat cu toată familia într-o altă localitate, mai aproape de oraş. Erau vremurile în care tot ţăranul renunţa la sapă şi îşi găsea sărvici în târg, chit că trebuia să facă naveta câte 12 kilometri dus şi tot atâta întors, mai mult pe jos decât cu autobuzul.

De obicei autobuzele sau cursele, cum le spuneau oamenii din sat, porneau de la Humor şi până în Liteni deveneau tixite de oameni, saci, găini şi chiar porci, aşa încât după ce că aşteptai peste un ceas să apară, când sosea nici măcar nu oprea în staţie, ci mult mai încolo, şi asta în cazul în care trebuia cineva să coboare neapărat. În situaţia aceasta, toată lumea din staţie pornea buluc spre autobuz, trăgând nădejde că va găsi un locuşor cât de cât sau măcar o bară ceva, de care să se agaţe şi astfel să poată ajunge în târg.

Alergau bieţii oameni ca la cros, grămadă, prin colbul ridicat de autobuz, fiecare având în spate desagii plini cu grăunţe sau cu găini, din care ieşeau doar capetele, în timp ce alţii trăgeau după ei tot felul de sarsanale sau tăfâlci cu făină, mălai şi câte şi mai câte bulendre şi cotrențe. Unii mergeau să vândă, alţii să cumpere.

Cei mai dezamăgiţi, atunci când autobuzul nu mai lua pe nimeni, erau copiii care aşteptaseră luni întregi să fie duşi în târg de către părinţi şi iată că acum trebuiau să se întoarcă acasă, punându-şi pofta în cui de la îngheţatele şi brânzoaicele pe care le visaseră cu ochii deschişi atât de mult timp. Era o revenire tristă la veşnica mămăligă rece cu chişleac.

* * * * * * * * * *

Părinţii mei n-au fost niciodată angajaţi, adică n-au avut serviciu ca alţii din sat şi asta pentru că mama avea de crescut copii, iar tata nu era făcut să lucreze pentru alţii, cel puţin aşa spunea el când îl întrebau, cam de sus, vecinii cu sărvici în târg. Totuşi, într-o bună zi au decis să ne mutăm mai aproape de oraş, vremurile se schimbă, iar tu, îmi spuneau mie, o să mergi la şcoală şi una e să pedalezi doişpe kilometri şi alta doar trei.

Ne-am apucat de noua casă prin ’74, iar după un an ne-am şi mutat. Începusem să cunosc lume nouă, băieţi şi fete de vârsta mea, oameni cu alte obiceiuri, parcă mai domnoşi şi mai aerisiţi la creier, oameni care lucrau la oraş, într-un cuvânt domni adevăraţi şi nu toflogoşi desculţi, înglodaţi şi veşnic mirosind a balegă, aşa cum erau vecinii mei de la Liteni.

Se simţea un aer nou, aveam deja 17 ani şi începusem să mă îndrăgostesc pe rând de toate fetele de prin vecini. Scriam poezii şi mă ascundeam prin porumb să-mi vărs năduful şi lacrimile de neînţeles. Am început chiar să scriu şi un roman de dragoste din care am terminat doar prima pagină şi asta din cauză că domnişoara care-mi prăjise inima şi care trebuia să fie personajul principal se plimba a doua zi cu altcineva, un flăcău cu armata făcută şi şofer pe deasupra. Săraca fată n-avea nicio vină, pentru că nu avea de unde să bănuiască ce sentimente profunde aveam eu pentru ea, chit că am încercat s-o impresionez până la lacrimi cu nişte figuri totale de stat în cap şi mers pe bicicletă fără coarne.

Toate eforturile mele au fost în zadar. Oricum mi-a fost greu, aşa că am rupt foaia cu introducerea, astfel că încă un mare roman de dragoste a rămas nescris. De câte ori mă îndrăgosteam, de atâtea ori îmi cumpăram un caiet nou de 10 lei, cu 200 de file, şi începeam un nou roman şi de fiecare dată nici n-apucam să scriu introducerea că îmi şi vedeam „iubita” de mână cu altul.

Evident că totul se năruia, rupeam caietul nervos, mă retrăgeam în şură şi mă ascundeam în fân ca să pot să-mi consum drama nestingherit de nimeni şi mai ales de părinţi, care au început să observe la mine chestiuni ciudate. Toată ziua eram trist şi nu mă înţelegeam cu nimeni. Îmi venea să mă duc nu ştiu unde şi să nu mă mai întorc niciodată.

Zilele treceau, vacanţa se scurgea pe neobservate. Umblam mai mult singur, astfel încât într-o zi am luat-o aiurea spre dealul Cetăţii Sucevei, iar de acolo am plecat spre cimitirul oraşului. Eram foarte abătut şi trist. Am intrat pe aleile cimitirului şi am copiat de pe cruci, într-un carneţel cu amintiri, cele mai triste epitafuri. Fiindcă se apropia seara, iar până acasă mai aveam cel puţin şase kilometri de bătut, am decis că a sosit timpul să mă retrag. Mergeam pe drum parcă fără nici o ţintă şi recitam epitafuri, astfel încât până acasă le-am învăţat pe toate pe de rost. Ajuns în sat, am intrat în curte pierdut printre gânduri şi recitând cu voce tare ciudatele poezioare din cimitir.

Nici n-am păşit bine pe poartă că mă şi vede tata, care mă ia în primire în stilul său:

„Măi, băiete, ce-i cu tine de eşti aşa galben la faţă? Eşti bolnav, te doare ceva sau te-ai scrântit la minte? Ce tot bolboroseşti acolo? În loc să faci şi tu ceva pe lângă casă, să te-apuci de treabă, tu umbli brambura ca un ieşit din minţi şi vorbeşti singur. Mă şi faci de râs prin sat”.

Îl privesc pe tata cu înţelegere şi compasiune şi-i spun direct:

„Ce ştii matale ce-i în sufletul meu… Știi matale ce-i iubirea adevărată? Ai citit măcar un roman de dragoste vreodată şi după aia să vorbeşti? Citeşte mai întâi şi după aia stăm de vorbă pe documente, nu te mai baga aşa în sufletul omului când nu cunoşti situaţia! Ce, pe vremea matale ştia lumea ce-i dragostea?”.

Tata mă ascultă liniştit şi cu răbdare, după care mă priveşte cu milă şi-mi spune destul de răspicat:

„Mă, băiete, ia lasă tu prostiile şi scoate-ţi gărgăunii din cap! Treci la treabă! Vezi că avem de făcut un horn pe bucătărie. Hai, urneală, ia găleata cu mortar, mistria şi urcă sus pe acoperiş! Eu îţi dau cărămizile la mână. Ai grijă cum îl zideşti, să-l faci la cumpănă, să iasă drept, ai înţeles?”.

Ce să înţeleg, numai de horn nu-mi ardea mie acum, când sufletul meu era plin până la refuz de iubire neîmpărtăşită. Hornul îmi mai lipsea. În fine, treaba era nasoală rău, iar situaţia cocoşată. Eu şi tata trăiam în lumi diferite, paralele. Chestia urâtă era că eu musteam de iubire, chiar dădeam pe dinafară, însă nu găseam pe nimeni să mi-o împărtăşească, să mă înţeleagă măcar cât de cât. Iubeam în gol exact ca-n poezia lui Eminescu. Chiar asta mi-a şi venit în minte în timp ce puneam prima cărămidă: „dacă iubeşti fără să speri”. Am continuat tot aşa, un vers, o cărămidă, un vers, o cărămidă, până ce hornul s-a înălţat binişor, moment în care tata, venind să verifice lucrarea, strigă la mine:

„Băi, băiete, ce-i aia ce faci tu acolo, nu vezi că ţi-a ieşit ca funia-n sac? Ţi-am spus să-l faci drept, să pui cumpănă, ori tu eşti dus cu mintea pe pustii? Dărâmă-l imediat şi fă-l din nou, ai auzit? Tu chiar vrei să mă bagi în bucluc şi să mă faci de râsul satului?”.

Chiar dacă nu-mi stătea capul să ascult balivernele şi ocările tatii, am priceput totuşi cum stă treaba, aşa că fără să zic un cuvânt am coborât discret prin spatele bucătăriei de vară şi am luat-o uşurel spre uliţă. Am plecat. Nu mai era rost de trăit cu asemenea specie de părinţi care nu sunt în stare să înţeleagă nimic. Să nu simtă cu omul în necaz?

„Unde te duci, mă, ce-i cu tine?”, strigă tata după mine îndată ce-mi zăreşte silueta clătinândă pe marginea uliţei. „Plec”, îi răspund eu, „plec pentru totdeauna şi n-o să mă mai vedeţi, gata s-a terminat”. „Unde, mă rog, pleci?”, mă ia taică-miu peste picior. „Las’ c-o să vedeţi voi unde plec, aveţi răbdare că scăpaţi de mine şi nu va mai fac de ruşine. Plec la iaz să mă înec”, îi răspund scurt şi ferm. „Adio!”.

* * * * * * * * * *

În timp ce plecăm spre iaz ca să mă înec, mi-am amintit ce-mi povestea bunica despre tata când era cam de vârsta mea apropo de înecat. Când era pus la treabă sau trimis unde nu-i convenea, tata îi spunea bunicii, afişând o hotărâre de fier: „Mamă, dă-mi buletinul, că eu mă duc să mă înec”. Bunica intra în panică atunci când auzea aşa ceva, o apuca teamă şi începea a plânge. Şi era de înţeles, pentru că tata a fost singurul băiat care i-a mai rămas. Mai avusese doi băieţi, dar au murit de mici, aşa că el era singurul ei sprijin. Cel mai tare se temea bunica atunci când tata îi cerea buletinul. Buletinul era la vremea aceea aproape mai important ca omul.

Dacă îţi pierdeai buletinul, pierdeai totul, chiar şi tu ca om nu mai valorai nimic fără buletin. Orice treabă serioasă se făcea pe baza buletinului. De aceea buletinul nu era purtat în buzunar, ca nu cumva să se piardă, Doamne fereşte, ci era pus la păstrat în locuri secrete. Buletinul lui tata era păstrat de bunica într-un loc numai de ea ştiut, iar bunica avea talent la ascuns, aici nu avea egal. De aceea, când tata îi cerea buletinul, bunica intra în panică, pentru că ştia ea că dacă George cere buletinul ca să se înece, atunci înseamnă că-i hotărât şi nu mai este cale de întoarcere.

Tata a mai ameninţat-o pe bunica cu înecatul, însă bunica nu l-a luat în serios, dar când a cerut buletinul deja treburile intrau pe alt făgaş, nu era lucru de şagă. Acum, la drept vorbind, cu buletin sau fără, în Şomuz nici nu prea aveai cum să te îneci, era greu de găsit măcar un loc cu apă mai adâncă de juma’ de metru. Într-una din zile vine fratele bunicii, uncheşu’ Ambroz din Berchişeşti, la Liteni şi o găseşte pe bunica plângând. Uncheşu’ Ambroz se apropie uşor de ea şi o întreabă: „De ce plângi? Ce s-a întâmplat?”. „Păi cum să nu plâng, răspunde printre sughiţuri bunica, dacă George mi-a cerut iar buletinul, spunând că vrea să se înece în pârâu”. „Stai liniştită, zice unchiul, las’ c-o rezolvăm noi de n-o să-i mai ardă lui de înecat cât o trăi. Ia spune-i lui George că am venit eu, să vină până aici că vreau să stau de vorbă cu el”.

Bunica îşi şterge ochii cu colţul de la basma, după care se duce şi-l strigă pe tata, spunându-i că a venit uncheşu’ Ambroz, tocmai de la Berchişeşti, şi că are ceva interesant să-i spună. Tata îl respecta mult pe uncheşu’, aşa că atunci când i-a auzit numele a şi venit în întâmpinarea lui fără să bănuiască ceva. După ce s-au întâlnit şi au dat mâna ca bărbaţii, unchiul intră direct în subiect: „Am auzit că vrei să te îneci şi mamă-ta asta îţi pune mereu beţe-n roate, se cam opune, nu-i aşa?”. „Da, aşa este, ai dreptate, uncheşule, nu mai pot rezista, nu mă mai înţeleg cu mama asta deloc”. „Atunci ai şi tu dreptate, zice unchiul, dacă tot ţi-e aşa de greu, atunci du-te şi te îneacă, ce mai stai? Uite, fiindcă tot sunt aici, vin şi eu cu tine, să căutăm împreună locul cel mai bun pentru treaba asta. Adică dacă tot o faci măcar s-o faci ca lumea. Doar tu eşti flăcău serios, nu-i aşa? Eu sunt de partea ta, poţi conta pe ajutorul meu. Ca să fii mai sigur de reuşită am să te bag eu cu capul în apă şi te ţin acolo până rezolvi problema, ce zici de propunerea mea?„.

După o analiză sumară a ofertei, tata răspunde cu o uşoară umbră de ezitare în glas: „Să-mi dea buletinul şi mă duc”. „Bine, îmi place de tine că eşti hotărât şi pus pe treabă, aşa că hai la mamă-ta să-i cerem buletinul”. S-au apropiat amândoi de prispa casei, iar unchiul îi face semn cu ochiul bunicii şi-i spune: „Adu-i buletinul, că George are o treabă de rezolvat. Tu stai liniştită ca el e cu mine, nu-ţi face griji, ai înţeles?”. Bunica aduce buletinul şi i-l întinde tremurând, apoi unchiul îl înşfacă pe tata de guler şi-i zice ferm: „Hai, ia-ţi rămas bun de la mamă-ta, că mergem să te îneci!”.

Tata începe să priceapă că gluma devine treabă serioasă şi-i spune unchiului cu glasul stins: „De fapt n-ar fi mai bine să merg mâine să mă înec, acum e şi apa cam mică, poate mai amânăm până plouă, să mai crească puţin nivelul? În plus mai am şi ceva treabă de făcut, tocmai mi-a spus mama să merg să moi pleava din ciubăr şi s-o dau la vacă, nu cumva să rămână flamandă biata de ea. Parcă e şi păcat să mă înec tocmai acum când am devenit şi eu băiat de treabă”. Unchiul însă întinde coarda şi rămâne ferm pe poziţie: „Nu vreau s-aud nimic! Acum plecăm la pârâu, nu mai este loc de întors! Suntem oameni serioşi, ori facem un lucru cum trebuie, ori nu-l facem! Ce, ne jucăm?”.

Zicând asta, îl apucă pe tata de haine, îl saltă mai mult pe sus şi-l duce pe malul pârâului, caută din priviri un loc potrivit, îl prinde pe tata de gât şi-i spune: „Hai, bagă capul în apă şi ţine buletinul strâns în mână!”. Tata se codeşte, se zbate, însă unchiul e de fier, nu te joci cu el. Îl apucă pe tata de după gât şi-l băgă în apă cu capul, îl ţine preţ de câteva secunde, timp în care tata se zbate de moarte. Unchiul îl ridică şi-l întreabă: „Ei, cum e, ce părere ai, te mai îneci sau nu, că nu am timp de pierdut cu tine, mai am şi pe alţii pe care trebuie să-i rezolv, tot aşa nişte căpoşi ca tine”. Tata plânge, predă buletinul şi se jură că n-o s-o mai ameninţe pe bunica niciodată cu înecul.

* * * * * * * * * *

Aşadar, îi spun tatii că plec la iaz să mă înec. Îl asigur că nu voi da greş pentru că iazul are opt metri adâncime la Călugăr, aşa că lucrarea e garantată. „Dar nici măcar nu-ţi iei rămas bun, pleci aşa, continuă tata să mă ironizeze?”. „Bine, bine, vedem noi la urmă cine mai are chef de râs, stăm noi de vorbă după ce mă înec”, îi replic eu sobru. Plec. Soarele ardea năpraznic. Te coceai pur şi simplu. O iau pe scurtătură pe la Moruz, cobor dealul şi iată iazul frumos, întins şi neted, rotund ca o oglindă. O iau uşor pe marginea digului, mă opresc puţin şi încerc apa să văd dacă e bună. Deşi afară căldura te toropea, apa era cam rece. Parcă nici nu-mi vine să mă înec într-o apă atât de rece.

Nu-i potrivit, aşa că o să caut alt loc sau o să mai aştept o oră, două să se mai încălzească de la soare. După-amiaza apa e mai caldă, ştiu asta din experienţă, că doar nu o dată m-am scăldat aici. Nicio problemă, găsesc eu momentul potrivit pentru un înec ca lumea, doar o dată se îneacă omul, nu-i aşa? Trec digul şi ajung pe malul celălalt, încerc apa şi mi se pare mai caldă decât dincolo. Mă uit şi la loc, îl studiez. Minunat loc, apă caldă şi limpede, câţiva peştişori argintii sclipesc în razele soarelui, iar pe mal iarbă proaspăt cosită. E ca în rai. Totul pare potrivit pentru un înec garantat. Dar, vorba lungă sărăcia omului, aşa că mă hotărăsc să trec efectiv la treabă, însă nu ştiu cum să procedez. Nu ştiu de unde să încep.

Adevărul e că nu m-am mai înecat niciodată până acum, n-am experienţă. Şi nici nu am pe cine să întreb, pentru că toţi cei care s-au înecat până acum nu mai sunt. Mare dilemă pe capul meu! Dacă ştiam că-i aşa greu să te îneci nici nu mă mai apucam, dar asta însemna să rămân acasă, să mă toace tata la cap de dimineaţă până seara. Nu, nu, mă înec şi gata, o scot eu cumva la capăt. M-aş fi dus să-l întreb pe omul care stă în casa de lângă lac, poate ştie el cum se procedează, însă nu ştiam cum să-l abordez. Cum să-i spun oare? „Domnule, nu vă supăraţi, aş vrea să mă înec, aţi putea să-mi daţi câteva sfaturi?”. În fine, voi vedea ce voi face. Mai aştept, poate-mi vine vreo idee salvatoare.

Până la urmă, văzând că nu ies din această dilemă, mă hotărăsc să fac o baie, dacă tot sunt la iaz, gândindu-mă că una e să te îneci bine spălat şi răcorit şi alta e să fii plin de mortar peste tot. Bună idee, deci fac o baie şi o să mă înec după aceea, am tot timpul din lume. Oricum altceva tot nu am de făcut. Sar în apă şi fac câteva ture în înot, apoi ies şi mă întind la soare. Încep să-mi reproşez că sunt un înotător rezistent şi asta mi-ar putea crea probleme atunci când mă voi îneca. Dacă cumva, atunci când vreau să mă înec, îmi vine să înot şi mă salvez? La asta nu m-am gândit.

Răcorit de apă rece, mă întind pe iarbă şi mă las mângâiat de razele calde ale soarelui. Doamne, ce bine-i şi ce frumoasă-i viaţa, parcă-i şi păcat să te îneci în asemenea condiţii! Dar nu, asemenea gânduri nu au ce căuta în mintea mea, eu sunt un tip hotărât şi dacă am zis că fac o treabă, o fac. Aici, ce-i drept, semăn cu tata când e vorba de luat hotărâri cruciale. Şi parcă totuşi un pic de plajă n-ar strica, cine ştie când mai prind. Am să mă înec mai pe seară, simt eu că o să fie bine, voi avea toate condiţiile la îndemână, aşa că pot face o scurtă amânare a actului final. Ce bine-i la soare şi ce somn îmi dă târcoale. Fără să bag de seamă mă prinde somnul şi alunec cu totul în lumea viselor.

Nu ştiu cât oi fi dormit, însă după o vreme sar în sus trezit de o voce puternică: „Ce faci, mă, aici? Ai zis că vii să te îneci şi tu faci plajă şi dormi. Păi nu ţi-e ruşine, nici măcar atâta lucru n-ai fost în stare să faci? Mamă-ta s-a şi apucat de bocit, dar am lămurit-o eu şi s-a liniştit când i-am spus că nu-i nimic de capul tău, aşa că hai acasă!”.

M-am ridicat şi am pornit amândoi umăr la umăr, eu parcă mai liniştit, iar tata vesel de-a dreptul. Îmi părea bine că nu m-am înecat, dar nu aş fi recunoscut asta nici în ruptu’ capului. Văzându-l pe tata mai binedispus ca niciodată l-am întrebat nervos: „Ce-ai găsit aşa interesant de râs? Râzi că nu m-am înecat? Păi să ştii că n-am vrut, dar o să mă înec când vreau eu, nu când mă obligă cineva, mie nu-mi comandă nimeni pe lumea asta, să ştii!”.

Atunci, într-un moment de tăcere, amintindu-mi de chestia cu buletinul, i-am spus-o tăios: „Păi ce, matale eşti mai breaz, nu mi-ai povestit cum nu ai avut curajul să te îneci atunci când aveai anii mei şi a venit uncheşu’ Ambroz, ţii minte, da? Aşa că degeaba râzi de mine!”. „Măi, băiete, îmi replică tata simţindu-se cu musca pe căciulă, râd şi de tine, dar râd şi de mine, pentru că toţi trebuie să trecem prin perioada prostiei, iar tu te afli acum chiar în mijlocul ei. Prostia e boală grea şi n-avem altă soluţie decât să aşteptăm să treacă. Apoi om mai vedea”. Acum, fiind în pragul bătrâneţii, pot spune că a trecut şi perioada aceea. Până pe la treizeci de ani a fost mai greu, apoi uşor, uşor au început să se vadă primele semne ale vindecării.