Amintirile lui David Croitor: lelea Saveta și radioul

Pentru mine, la cei şase ani şi câteva luni, lumea însemna curtea şi grădina, uliţa la deal şi la vale câte cincizeci de metri, valea Somuzului din dreptul grădinii şi cei câţiva vecini mai apropiaţi de casa noastră. În plus, mai ştiam de la moşu Leonte, un vecin din dreapta casei de peste şanţ, că mai există şi America. Moşu Leonte era rus, vorbea stâlcit româneşte şi nu ştiu cum a ajuns să fie vecin cu noi. Toată lumea vorbea în şoaptă despre moşu Leonte şi eu nu am ştiut de ce, decât peste o vreme, când mi-a povestit tata că fusese la puşcărie zece ani pentru că a spus ceva rău despre partid.

Un cumnat al lui, unuia căruia lumea îi zicea Caştăr, l-a turnat unde ştia el că se fac treburile astea şi omul a stat la zdup atâta vreme degeaba. Într-o zi l-am surprins pe tata cum vorbea în şoaptă cu un vecin: „Ai auzit, măi Dumitre, că s-a întors moşu Leonte de la ?” Toată uliţa s-a pus în mişcare la aflarea veştii că moşu Leonte s-a întors din puşcărie. Parcă şi acum îl văd, înalt, cu părul alb ieşindu-i de sub pălăria arsă de soare, îmbrăcat în cămaşa albă şi cioreci, cu opincile legate gospodăreşte până la genunchi, aplecat în faţă, cobora sprijinit în cârjă dealul de la lele Marta. Mergea semeţ şi demn pe mijlocul uliţei, păşind apăsat şi rar, de parcă şi-ar fi numărat ultimii paşi pe care îi mai avea de făcut până acasă. Mă uitam la el ascuns în dosul gardului printr-o gaură, cu ochiul lipit de scândură.

Îmi ţineam răsuflarea de teamă. Nu se uita nici la stânga nici la dreapta şi nici în pământ. De sub sprâncenele lui albe şi stufoase privirea-i albastră ca oţelul părea că străpunge orizontul. După câteva zile de la întoarcerea sa, într-o seară, după ce s-a lăsat întunericul, moşu Leonte a venit pe la noi. Îmbrăcat la fel ca întotdeauna în cămaşă şi cioareci, încins cu o curea lată din piele cu multe buzunare, încălţat cu opinci din cauciuc cu gurguiul cusut cu sârmă şi lungi de vreo juma’ de metru, a luat căciula din cap, s-a aplecat ca să poată intra pe uşă şi a salutat ducând mâna la frunte ca militarii: „Sara bună, oameni buni, cac familia?” (exact aşa). Tata a dat lampa în jos pentru ca nu cumva vreun trecător de pe uliţă să vadă lumina şi să afle că-l avem ca musafir pe cel care tocmai s-a întors din puşcărie. Era periculos, aşa spunea bunica. Apoi s-au apucat de povestit.

Pe mine au vrut părinţii să mă culce ca să nu aud ce vorbesc ei, dar eu eram prea curios să aflu ce se întâmplă, aşa că moşu Leonte m-a luat pe genunchii lui şi ca să mă liniştească m-a întrebat dacă ştiu câte continente sunt în lume. Eu n-auzisen de aşa ceva, nu ştiam ce-i acela un continent, dar nici nu puteam spune că nu eram curios să aflu, aşa că am început să tăbărăsc pe capul lui cu tot felul de întrebări, unele fără nicio noimă. Văzând că n-o scoate la capăt cu mine, moşu îmi spune că în lume sunt şase continente, iar dintre toate continentele, cel care contează este America. Păi, cum aşa, îl iau eu la rost pe moşu Leonte, dar noi ce suntem, noi nu contăm deloc, noi unde suntem pe lumea asta? La care el, ca să mă îmbuneze, îmi zice: „Dăvidăle, (aşa-mi spunea el) în lumea asta numai uliţa noastră şi America sunt importante, în rest totul e ca şi cum n’ar fi”.

Acest răspuns m-a urmărit multă vreme, de aceea ani întregi am rămas cu convingerea că între uliţa noastră şi America nu-i nici o deosebire şi nu de puţine ori atunci când alergam prin colbul uliţei mi se părea că alerg prin deşertul Arizonei. Casa noastră era ultima de pe uliţă pe partea stângă. Dincolo de casă începea, după ce coborai un deal, lunca Șomuzului. Ziua era frumos, uliţa era agitată, copiii se jucau prin colb, era plin de găini peste tot, pomi de o parte şi cealaltă încărcaţi cu prune sau mere. Seara, când asfinţea soarele, priveam cerul roşu coborât deasupra văii Șomuzului şi simţeam ceva ce nu am putut înţelege decât după foarte mulţi ani. Era o tristeţe dulce, o pace adâncă, o melancolie suavă, un fel de supărare plăcută, o chemare stranie spre nu ştiu ce. Uneori rămâneam seara singur până târziu, privind spre depărtarea neagră, ascultând cântecul raţelor sălbatice şi al broaştelor ascunse în rogozul de pe luncă.

Se aşternea peste întreg satul o linişte profundă, iar eu eram cuprins de o visare nefirească şi deseori plângeam fără vreun motiv anume. Apoi venea mama şi mă lua acasă. Îmi ascundeam lacrimile, dar mama ştia prea bine ce-i în sufletul meu. Noaptea cobora peste sat şi îngropa totul în negru, nu vedeai nimic nici la doi paşi. Uliţa devenea pustie, copiii erau adunaţi prin case. În nopţile fără lună bezna era atât de adâncă încât satul întreg părea un mormânt. Singurul care avea curajul să se aventureze în noaptea de păcură era tata. Pleca pe uliţă nu pentru că s-ar fi dus undeva anume cu vreo treabă, ci pentru că voia să vadă cât de tare bate becul (lanterna) lui. Era singurul din sat care avea lanternă, de aceea lumea invidioasă vorbea pe la colţuri: „Bă, l-ai văzut pe George? Are bec, nu-i mai ajunge felinarul, s-a domnit şi ăsta”. Mulţi ar fi vrut şi ei să aibă aşa ceva, pentru că altfel trebuiau să meargă noaptea cu felinarul şi dacă era vânt se stingea mereu.

Într-o seară neagră cu ploaie şi vânt năprăznic, prin glodul uliţei tata se întâlneşte cu un om care trăgea pe lângă el un hodorog de bicicletă, vai de mama ei. Tata, speriat de arătare, îi fixează becul între ochi şi-l întreabă tremurând: „Cine eşti, frate, ce cauţi pe aici?” „Merg la Tolva”, zice omul cu glasul stins de frică şi oboseală. „Vai de mine şi de mine, măi, omule bunâ”, îl ia tata în primire, „dar pe zloata asta te-a apucat dorul de Tolva?”. „Păi acum ce să fac, am pornit, trebuie s-ajung cumva acasă. Cred că am greşit drumul, nu-i aşa?”, întreabă omul. „Da, ai luat-o greşit, pe aici ieşi la Zahareşti, iar pe negura asta nu te văd prea bine, nu ştiu cum ai s-o scoţi la capăt, dar mă rog, ţi-ai făcut-o singur. Şi pe deasupra mai ai de cărat în spate şi hârbul ăsta de bicicletă.”

După ce tata i-a spus ce-a avut de spus, omul nopţii cumpăneşte lucrurile şi zice: „Să ştii că ai dreptate! Bicicleta asta mai mult mă încurcă şi e şi stricată pe deasupra, i-a sărit lanţul, da se poate face la loc. Uite care-i treaba, nu-mi dai mie becul ca să văd drumul spre casă şi îţi dau ţie bicicleta la schimb? Ce zici?” La auzul acestei propuneri neaşteptate tata se face că se gândeşte, că întoarce lucrurile pe toate părţile, că studiază treaba ca să vadă cum e mai bine. De fapt nu făcea altceva decât să tragă de timp ca să pară că nu prea i-ar conveni lui să dea o lanternă pe o amărâtă de bicicletă. Oricum aşa pleaşcă nu mai pupă tata altădată, iar el ştia asta.

Nu mai întâlneşti în viaţă o asemenea ocazie şi un asemenea fraier. După câteva momente de cumpănă, lungi cât o juma’ de noapte, tata, ca să nu mai întindă coarda prea mult, riscând să plesnească, îi zice hotărât drumeţului zgribulit: „Hai, mă nene, să te scot din necaz, că doar n-o să te las în bezna asta s-ajungi cine ştie unde, să dormi prin vreo scorbură. Hai s-o fac şi pe asta, că mi-e milă de matale, uite în ce hal arăţi, aşa că ia, dom’le, becu’ şi lasă hârbul ăsta aici!”. Aşa a ajuns tata să fie primul posesor de vehicul pe două roţi, de pe uliţă, spre invidia celorlalţi: „Nu-i ajunge, bre‘, că are bec, acum are şi bicicletă, că pe jos îl dor picioarele să meargă. Băi, cum se mai învârt unii…”.

Vestea că tata are bicicletă s-a dus peste sate, astfel că un văr de-al lui, Dumitru, din Berchişeşti, care şi el avea bicicletă, a venit pe la noi mânat de curiozitate, dar şi de oleacă de invidie, ca să vadă cum stă treaba de fapt. Seara, la lumina slabă a lămpii, analizau vehiculele, le comparau performanţele, se lăudau care mai de care. La un moment dat, vărul tatii, deranjat de lumina slabă a lămpii, spune: „Băi, Geo, tu ştii că este la Suceava o lampă care dă lumină ca lumea şi pe deasupra produce şi curent exact ca dinamul de la bicicletă?” Tata a băgat la cap imediat informaţia preţioasă, astfel că după vreo două zile ne trezim acasă cu o măgăoaie de lampă cu nişte aripi strălucitoare în jurul ei, o adevărată ciudăţenie şi minune în acelaşi timp.

Încearcă tata să monteze lampa bucată cu bucată după schiţă, apoi dă s-o aprindă. Reuşeşte. Deodată odaia în care locuiam cu toţii este inundată de lumină de parcă luna însăşi ar fi căzut drept în mijlocul casei. Suntem bucuroşi la culme. Pătruns de bucuria momentului, tata îşi aminteşte că lampa face şi curent, aşa i-a spus Dumitru. Dar cum să verifice asta? Îşi aduce aminte că vărul lui i-a spus că de la lampă se pot lega două sârme la un aparat de radio şi că radioul va merge garantat. Bine, bine, se gândeşte tata, da de unde radiou, că noi n-avem? Bunica simte frământarea tatii şi-i sare în ajutor: „Măi, George, da’ n’are radio Saveta lu‘ Ilie? Hai să luăm lampa şi să mergem la ea, poate ne lasă să probăm.” „Bună idee”, zice tata. Aşază lampa într-o coşarcă de nuiele, o apucă de torţi, trecem uliţa şi intrăm direct la lelea Saveta în casă.

„Bună sara, lele Saveta!”, spunem noi toţi într-un glas. „Da’ ce aţi păţit, măi oameni buni, v-a alungat cineva de acasă de aţi pornit aşa, cu mic, cu mare şi cu coşarca asta după voi?” Îi explică tata amănunţit care-i rostul nostru şi de ce am venit. Lelea Saveta îi arătă pe dulap o cutie mare cam de juma’ de metru cub: uite acolo e radioul, fă tu ce ştii, cum te pricepi, dar ai grijă mare să nu strici ceva. Tata leagă, după schiţă, două fire la radio, butonează, roteşte, radioul cârâie, mârâie, apoi deodată se aude cum cântă cineva. „Asta-i Sofia, măi George, măi, dar ce bine s-aude!”, spune bucuroasă lelea Saveta. Sofia Vicoveanca. După Sofia încep nişte oameni să vorbească verzi şi uscate de ale lor. Eu eram în culmea curiozităţii deoarece nu mai văzusem aşa ceva până atunci: dintr-o cutie să vorbească şi să cânte oameni.

Nu m-am putut stăpâni şi în toată învălmăşeala aceea o întreb pe lelea Saveta: „Lele Saveta, dar cine cântă şi vorbeşte acolo?” „Ei, mai băieţele, acolo sunt nişte oameni. De fapt nu-s chiar oameni, sunt artişti.” „Cum adică sunt nişte oameni, unde stau ei? Acolo, în cutie?” „Ei, în cutie, cum să stea în cutie, că nu încap, ei stau în dulap şi de acolo bagă pe rând capul în cutie adică în radio, şi cântă.” Nu prea înţelegeam, era prea mult pentru mine. Totuşi insist: „Dar oamenii ăştia nu pleacă şi ei la casa lor, cum mănâncă, unde dorm?” „Păi cum unde, în dulap, acolo stau ei”, zice lelea Saveta. „Şi sunt mulţi?”, întreb eu. „Da, cam multişori şi au şi copii.” „Cred că stau tare îngrămădiţi, săracii, îi răspund eu cu o uşoară tristeţe în suflet pentru bieţii locuitori ai dulapului.

Toată noaptea n-am închis un ochi, mă tot frământam şi mă întrebam cum or fi trăit atâţia oameni într-un dulap cu două uşi. Poate aşa trăiesc artiştii, mai ştii ? Lelea Saveta zicea că artiştii ăştia nu-s chiar oameni, doar seamănă cu oamenii, dar nu sunt oameni normali. Mă gândeam că poate sunt mai mici decât noi, poate că ar vrea şi ei să plece de acolo să se mai plimbe prin sat şi nu-i lasă lelea Saveta. Poate n-au ce mânca. Oricum ceva nu-i în regulă cu ei, dar nu-i nimic, voi face eu cumva să aflu şi dacă va fi cazul o să deschid cutia să-i las să plece fiecare unde o vrea. Că doar n-o fi lelea Saveta stăpâna stăpânelor.

A doua zi mi-am făcut un plan de salvare a „ostaticilor” din dulapul lelei Saveta. Trec la fapte. Pândesc când pleacă la prăşit în fundul grădinii, sar gardul, intru în casă şi ajung lângă dulap. Dau să deschid uşile, dar mă ia frică, tremura carnea pe mine. Aşez urechea lângă uşă, ascult atent, poate aud ceva. Nimic. Poate dorm, îmi zic eu, poate n-ar trebui să-i trezesc, să nu fie obosiţi deseară când trebuie să-i cânte lelei Saveta. Totuşi îmi fac curaj şi crap puţin una din uşi, apoi deschid mai mult. Mă uit înăuntru şi nu văd decât cămăşi şi izmene împăturite frumos pe rafturi. Artiştii nicăieri! Cred că sunt mai în fundul dulapului, mă gândesc şi încep să scot hainele şi să le arunc pe jos. Făceam treaba asta tremurând şi de frica celor din dulap, că nu ştii ce toane au artiştii, dar şi de frică să nu vină cumva lelea Saveta acasă şi să mă găsească deranjându-i cântăreţii.

Continui să scot hainele de pe rafturi şi le arunc cu fervoare afară. Toată casa s-a umplut de rufe, pe pat, pe jos, pe masă, totul aruncat la întâmplare. Cât despre artişti, nici urmă. Încep să cred că m-a minţit şi că artiştii nu stau în dulap, ci în cutia de deasupra, adică în radio. Mă urc pe un scaun hotărât să mă uit înăuntru cutiei, dar tocmai în momentul acela aud zgomot afară şi poarta scârţâind. Sunt terminat! La clipeală deschid fereastra, sar în grădină, apoi peste gard, ies în uliţă şi intru la noi în curte. Nu m-a văzut nimeni, ce bine! Ai mei mă căutau disperaţi şi când m-au văzut m-au şi luat la rost: „Unde ai fost, măi copile, pe unde umbli? Vrei să înebunesc?”, zice mama. Spun o minciună la minut: am fost până în drum şi m-am rătăcit, nu ştiam pe unde să mai vin acasă. M-a crezut sau nu, nu contează, bine că am scăpat.

Peste câteva ore aud hărmălaie mare în curte la lelea Saveta. Nu am curaj să mă duc să văd despre ce-i vorba, în schimb bănuiesc eu ceva. Mă urc totuşi pe poartă şi văd multă lume adunată. În mijloc sta miliţianul cu puşca pe umăr, iar lângă el un om îmbrăcat sărăcăcios şi desculţ. Avea mâinile legate la spate şi privea numai în pământ. Nu am realizat ce se întâmplă.

Spre seară toată lumea vorbea despre întâmplarea petrecută. Se zvonea că a fost prădată casa Savetei lu’ Ilie, că hoţul ar fi furat o grămadă de haine şi mulţi bani, deşi toţi ştiau că lelea Saveta n- avea cum să aibă atâţia bani câţi zicea ea că i s-au furat. Când a întrebat-o miliţianul despre cele furate, bineînţeles că lelea Saveta a spus ce i-a trecut prin cap, a inventat uşor teancuri de bani şi haine toate nepurtate nici măcar o singură dată. „Şi până la urmă l-au prins pe tâlhar?”, întreabă tata. „Da, cum să nu, e Boca, hoţul de la Podu Tolvei, a recunoscut totul”, răspundeau oamenii de pe uliţă. „Nici banii şi nici hainele nu au mai fost găsite. Nimeni nu ştie unde le-a ascuns atât de bine. Dar l-au luat la miliţie şi scot ei totul acolo, chiar şi ceea ce n-a furat”.

Chiar dacă eram copil am realizat tragedia şi-mi venea să le spun adevărul, mai ales că ştiam că nu i-a luat nimeni nimic şi mai ales banii, pe care lelea Saveta nu i-a avut niciodată.. Mi-era milă de Boca, care într-adevăr era hoţ şi făcea multe necazuri oamenilor din satele învecinate.. De atunci a trecut o jumătate de secol. Lelea Saveta s-a dus, părinţii mei au îmbătrânit, iar eu am ajuns la vârsta lui Boca. Sic transit.