Amintirile lui David Croitor: din nou la școală

Toamna era anotimpul în care se trăgea linia sub an şi se făceau socotelile. Numai toamna fiecare gospodar putea să spună dacă a fost un an bun sau unul slab. Pământurile din satul nostru erau negre ca păcura, iar recoltele aproape întotdeauna bogate, astfel că nimeni nu putea spune că nu are ce pune pe masă. Şi totuşi se întâmpla un lucru ciudat pe care nu l-am înţeles niciodată, şi anume faptul că deşi erau de toate, oamenii mâncau prost şi puţin. Tot timpul plana asupra lor iminenţa unei sărăcii cumplite şi de aceea tot ce adunau nu era consumat la timpul potrivit, ci era lăsat pentru mai târziu, că dacă vin vremuri grele, ziceau ei, şi atunci o ţineau toată iarna numai cu barabule prăjite, chişleac şi mămăligă, asta în timp ce carnea pusă la untură se râncezea şi apoi era dată la câine.

Părinţii mei tăiau în fiecare an cel puţin doi porci şi câteva zeci de găini, raţe şi gâşte şi cu toate acestea se făcea mereu economie. Deseori îi întrebam contrariat: de ce nu mâncăm şi noi mai multă carne, că ne-am săturat de barabule şi mămăligă. Păi, aşa se mănâncă în sat la noi, răspundea bunica, cel puţin oamenii gospodari aşa fac, numai calicii mănâncă totul odată şi nu se lasă până nu dau gata un porc de două sute de kile într-o săptămână, iar după aceea rabdă de foame şi merg la lucru cu ziua pe mâncare. Uneori vedeam cum trece iarna şi tot mai erau bidoane pline cu cârnaţi şi bucăţi de carne puse în untură, de care nu avea voie să se atingă nimeni. Neînţelegând în ruptul capului cum stau lucrurile, îi luăm din nou la întrebări: „Dar până când ţinem bidoanele alea acolo, nu începem şi noi să mâncăm din ele?”.

La care bunica răspundea: „Păi cum să le mâncăm, cine ştie ce timpuri ne aşteaptă, lasă-le acolo mai bine să fie şi să nu trebuiască, decât să umblăm cu limba scoasă de foame”. Mai târziu, peste ani, am găsit o explicaţie pentru comportamentul şi logica lor şi anume că obsesia foametei, a evacuării forţate şi a războiului prin care au trecut au lăsat urme adânci în sufletele lor, însă noi, copiii născuţi în libertate, nu puteam înţelege asta, cel puţin atunci. Toamna trăiam cea mai mare bucurie de peste an şi anume faptul că începea şcoala. Cel puţin pentru câteva ceasuri nu mai trebuia să stau acasă şi să ascult nesfârşita cicăleală a părinţilor despre faptul că sunt leneş, că nu sunt bun de nimic şi mai ales că nu va ieşi niciodată om din mine din cauză că nu-mi plăcea să mă scol dimineaţa ca toată lumea. Asta era meteahna mea: îmi plăcea să lenevesc în pat.

Lucrurile se complicau şi mai tare, tot în timpul toamnei, când peste mine cobora un fel de tristeţe dulce, o stare melancolică, vecină cu poezia, iar ai mei intrau în panică pentru că nu mai ştiau cum să mă abordeze, cum să se înţeleagă cu mine. Deşi eram numai în clasa a treia, toamna, cu frunzele ei adunate pe sub garduri, cu siluetele golaşe ale pomilor, cu serile care îmbrăţişau parcă mai grăbite uliţele şi dealurile satului, cu sufletul meu gol şi bântuit de simţăminte neînţelese, mă trimitea departe spre locuri de unde aş fi vrut să nu mă mai întorc. Cum să pot explica această stare şi cum să mă înţeleagă părinţii? Singura care a înţeles frământarea mea sufletească a fost mama.

Chiar ea mi-a povestit, într-o seară caldă de septembrie, că aşa simţea şi ea când era ca mine, că mereu îi venea să cânte melodii triste, că recita poezii despre frunze şi oameni săraci şi părăsiţi, că s-ar fi dus departe, departe şi să nu se mai întoarcă niciodată. Am înţeles, mai târziu, că unele lucruri legate de fiinţa noastră, se transmit din generaţie în generaţie, le iei cu tine şi le porţi ca pe o povară sau ca pe o bucurie. Mama îl moştenea pe tatăl ei, moşu’ Gherasim. L-am cunoscut pe la 6 ani, cu câteva luni înainte de „marea plecare”. Bunicul meu, moşu’ Gherasim, avea în gena lui marea hoinăreală, plecarea spre nicăieri, doar de dragul de a fi dus, astfel că la 17 ani, în 1908, a luat vaporul şi după 14 zile pe ocean, a pus piciorul pe pământ american. Ce-a făcut acolo, cu ce s-a ocupat și ce a lucrat, nimeni nu ştie precis; ştim doar că la 27 de ani s-a întors în ţară şi, cu banii adunaţi, a cumpărat pământ, vreo 4 hectare.

A făcut casa, cu acareturi, iar după un timp, şi-a luat iar lumea în cap şi s-a mutat în altă parte, la Frumoasa, unde a construit altă casă şi a luat alte pământuri. Acolo s-a născut mama, la Frumoasa, un sat cu câteva case aşezate de-a lungul unei văi prin care curgea un pârâiaş plăpând şi cuminte. E toamnă. Octombrie blând, portocaliu şi cald. Sunt la şcoală în clasa a treia. Învăţătoarea, doamna Adriana, intra în clasă, parcă mai veselă ca de obicei. Ne ridicăm cu toţii în picioare. Doamna Adriana este frumoasă, are părul lung şi negru, iar ochii de un verde crud, buratec. Parcă însăşi primăvara se uită la noi. Dar acum e toamnă şi parcă şi ochii ei au devenit mai aurii şi mai calzi. De la catedră doamna ne spune zâmbind larg: „Bună ziua, copii!”. „Buuună ziiiiuuua, tovarăşa învăţătoare!”. „Staţi jos!”.

Ne aşezăm veseli şi zgomotoşi. Învăţătoarea ne spune să nu ne mai foim atâta şi să stăm odată locului dacă vrem să ne spună ceva „deosebit de frumos şi interesant”. Înlemnim de curiozitate. „Azi, începe doamna să ne spună, veţi fi făcuţi pionieri, vă pare bine?”. „Daaaa”, răspundem noi într-un glas! Nu mai putem de bucurie, mai ales eu am început să tremur de emoţie, numai când mă gândeam cum vor reacţiona lelea Saveta şi lelea Rusanda când vor afla că au ca vecin unul care nu-i de colea, un neica nimeni, ci e ditamai pionierul. Sunt pe cale de a deveni om important, poate cel mai important de pe uliţă. Mă şi gândeam, Doamne, ce fericire pe capul meu, tocmai eu, care stau la ultima casă de pe uliţă să fiu pionier! Ce-o să-mi mai bat joc de ăia micii şi cum o să mă mai dau mare în faţa lor, cum o să le arăt eu în sfârşit cine sunt şi cu cine au de-a face, o să vadă ei, puştanii, care habar n-au ce-i aia şcoală!

Stăteam în bancă şi gândeam cu gesturi largi, mă ridicam în picioare şi mă lăsam jos, n-aveam stare, aşa că doamna a fost nevoită să ia măsuri. Un dupac după ceafă şi totul revine la normal. Mă întrebam apoi dacă părinţii mei mă vor mai trimite cu vaca după ce voi deveni pionier. Nu cred că vor avea tupeul, mă gândeam eu, ar fi ceva sub demnitatea mea şi a lor. Suntem adunaţi afară, la careu. Directorul citeşte de pe o hârtie nişte lucruri pe care nu le înţeleg. Când termină de citit, învăţătoarea ne spune să batem din palme cu putere. Batem până ne ustură. Suntem anunţaţi că urmează partea a doua. Un învăţător tânăr leagă cu o sârmă steagul şi încearcă să-l tragă în sus pe catarg, timp în care elevii mai mari cântă „Tricolorul”. Când se termină cântecul, steagul trebuie să ajungă în vârful catargului, care nu este altceva decât un par de lemn vopsit în alb, cam scorojit şi plin de cioturi.

Învăţătorul, vădit cuprins de emoţia momentului solemn, se străduieşte să înalţe steagul. După vreo doi metri, sârmă se agaţă de un ciot şi se blochează. Directorul urlă să înceteze cântecul şi să se rezolve treaba cu steagul. Unul din profesori analizează situaţia şi concluzionează scurt: „Nu merge, s-a agăţat!”. „Las’ c-o să vezi tu cum o să meargă”, strigă directorul, nu vezi că ne vede Partidul şi tu nu eşti în stare de nimic, tovarăşe profesor!”. Mă întorc şi privesc în spate să văd unde-i Partidul care se uită la noi. Directorul observă că mă foiesc şi ţipă la mine: „Elev nedisciplinat, de ce mişti în formaţie, unde te uiţi?”. „Mă uit după Partid”, răspund eu cu tremur în glas. „Ce partid, mă, nu ţi-e ruşine, nu există niciun Partid!”. Ceea ce credeam şi eu, de altfel. Cineva are ideea să trimită un elev mai mare şi mai sprinten să urce steagul în vârful catargului. „Atenţie la mine, strigă directorul, elevul să apuce steagul şi când începe să urce voi toţi cântaţi în cor! Aţi înţeles?”.

La semnal începem să cântăm, iar elevul cu steagul în mână se aburcă pe catargul alunecos şi începe să urce. Urcă un metru şi cade doi. O ia de la început şi de fiecare dată se reia şi cântecul. Directorul fierbe. Partidul e cu sabia deasupra noastră! Elevul cu steagul face eforturi disperate să cucerească fiecare centimetru. Noi cântăm cu foc. Elevul urcă până la jumatea catargului, face o mişcare greşită, iar catargul se bălăngăne şi se rupe. Elevul sare de la trei metri, iar steagul rămâne agăţat de noul vârf al catargului. Directorul bate din palme, iar noi îl urmăm. Cântecul s-a terminat, steagul fusese înălţat. Suntem chemaţi pe rând la masa directorului, care ne leagă la gât cravata roşie ca sângele. După aceea luăm poziţia de drepţi şi spunem jurământul: „Voi învăţa şi voi munci pentru a deveni fiu de nădejde al patriei mele, Republica Socialistă România!”. Aplauze puternice.

Sunt chemat şi eu şi mi se leagă cravata la gât. Mă încurc la jurământ, dar sunt iertat. Momentul e prea solemn ca să fiu luat la palme. Oricum, directorul n-a uitat şi mai târziu s-a achitat de „datorie”. Cred că am fost primul pionier care a suferit pentru Partid. După ceremonie, intrăm în clasă, învăţătoarea ne spune câte şi mai câte şi ne asigură că de acum încolo suntem cineva şi că Partidul se bazează pe noi. Eram transpirat şi mi-era sete. Simţeam cum Partidul a început să se bazeze pe mine. Îmi pipăiam cravata, îi luam colţurile şi eram tentat să-mi şterg nasul cu ele pentru că nu aveam batistă. M-am gândit că nu se cade şi apoi dacă mă vede Partidul, cel puţin aşa ne-a spus directorul, că Partidul e peste tot, în toate şi vede totul, mai bine stau eu cuminte şi-mi şterg nasul cu mâneca, ca de obicei.

La sfârşitul orelor, vine nea Tanel, omul de serviciu, şi îi înmânează învăţătoarei o bucată de cârpă roşie scrisă cu două litere mari, albe: ES. Doamna ne explică că de acum încolo, fiindcă suntem pionieri, vom face de serviciu pe clasă, adică vom şterge tabla, vom păstra curăţenia şi îi vom pârî pe cei care nu sunt cuminţi. Ne spune că banderola, aşa se chema bucată de pânză, se pune pe braţul stâng şi se poartă toată ziua cât timp elevul este de serviciu. „Să vină la mine cineva să-i arăt cum se pune banderola!”, zice doamna. Eu, fiind mai agil şi stând în primele bănci, mă arunc primul, aşa că mă trezesc cu banderola, simbolul autorităţii, pe mâna stângă. Doamna mi-o leagă cu juvăţ ca să se poată desface uşor, apoi ne spune tuturor: „Uite, aşa trebuie să vă legaţi, aţi înţeles?”. „Daaaa!”. Apoi doamna se uită la mine şi-mi zice: „Tu eşti primul elev de serviciu, păstrezi banderola pe mână, ai auzit? Şti ce ai de făcut mâine: uzi cârpa, ştergi tabla şi faci un tabel cu cei care fac obrăznicii în pauze, e clar?”.

Ce putea fi mai clar de atât, mă gândeam eu. Cum de s-a nimerit tocmai eu să fiu privilegiatul, să port cravată şi banderola în acelaşi timp? Era o bucurie prea mare, parcă n-o puteam duce. Cel mai mult îmi plăcea faptul că o să fac o listă cu toţi cei care m-au supărat şi atunci o să vadă ei. I-am şi ameninţat că mâine se va abate nenorocirea asupra celui care va ieşi din cuvântul meu, aşa că trebuie să fie atenţi, că nu-i de joacă cu mine, până acum am fost eu cum am fost, dar acum s-a schimbat foaia. Unii din colegi au încercat să mă mituiască pe drum şi nu zic că nu aş fi acceptat biscuiţii şi merele, dar mândria de a fi pionier era prea mare, eram pătruns de simţul datoriei, aşa că am suferit în tăcere. Partidul cere sacrificii, dacă vrei să ajungi cineva. De la şcoală am pornit spre casă cu toţii, în grupuri, şi cu cravatele la gât. Când am ajuns în dreptul uliţei mele ne-am despărţit. Eram conştient de cine sunt, doar aveam cravată şi banderolă. Nimeni n-a mai avut aşa ceva în sat, aşa că mi-am zis că trebuie să le arăt oamenilor despre ce este vorba de fapt.

Păşeam, prin praful uliţei, ţanţoş şi aşteptam să mă vadă oamenii şi cum uliţa era pustie mă întorceam şi o luam de la capăt, poate, poate s-o nimeri vreunul care să mă observe. Dar nimic, uliţa moartă. Am început să arunc cu pietre prin curţi ca să-i fac pe câini să latre, iar oameni să iasă la poartă şi în felul acesta să vadă cine le pe trece prin faţa casei. Ieşeau la poartă pe rând, se uitau la mine, iar eu de abia le scăpam câte un bună ziua, şi asta numai aşa că să le atrag atenţia. Mă uitam la ei de sus. Încet, încet, mă apropii de casă. O zăresc pe lelea Saveta la fântână şi-i zic cu toată gura: „Bună ziua, lele Savetă!”. În timpul acesta eu mă îmbăţoşam şi-mi arătam partea stângă cu banderola. Lelea Saveta opreşte roata fântânii, se-ntoarce spre mine şi mă priveşte mirată, zicându-mi: „Dar ce faci, măi Davide, ce eşti aşa roşu la gât ca un curcan? Şi la mână ce-ai păţit, te-ai tăiat cumva de te-ai bandajat aşa?”. „Ei, lele Savetă, matale nu înţelegi ce se întâmplă, viaţa s-a schimbat, Partidul e cu ochii pe mine, iar pe deasupra să ştii, matale, că eu de azi înainte nu numai că sunt pionier, dar sunt şi elev de serviciu pe şcoală! Ia să văd ce părere ai matale de treaba asta!”.

„Păi, măi băiete, ce să zic, era bine să fi avut şi tu un serviciu mai normal, nu chiar pe şcoală, că poţi să cazi şi să-ţi rupi gâtul şi-i păcat de tine. Dacă păţeşti ceva, cine mai merge cu vaca?”. După un asemenea răspuns m-am resemnat şi n-am mai zis nimic. Ce poţi să ceri de la o ţărancă proastă, ce ştie ea? I-auzi, domnule, cine mai merge cu vaca? Păi de vacă-mi arde mie acum, când tocmai am devenit cineva pe uliţa asta şi mai ales când simt cum Partidul se bazează pe mine tot mai tare? Am dat din mână a lehamite şi am plecat spre casă pătruns de simţul datoriei. Importanța momentului îmi impunea o altă abordare a vieţii, o altă conduită. Lumea obişnuită n-avea cum să înţeleagă ce înseamnă să fii un om important al momentului istoric în care ne găseam. Nişte ignoranţi! Mi-am aşezat frumos basca pe cap, am verificat nodul cravatei şi mi-am potrivit încă odată banderola, după care cu paşi mari şi hotărâţi am intrat în curte. Cum înaintam ţanţoş, având privirea sprijinită pe linia orizontului, nu l-am văzut pe tata care trebăluia prin ogradă.

„Ce faci, mă, de unde ai apărut în halul ăsta, ce-i cu tine aşa împestriţat?”. „Ce împestriţat, măi tată, matale nu vezi că sunt pionier şi elev de serviciu pe şcoală?”. „Hai, nu mai spune, răspunde tata băşcălios ca de obicei, şi ce, mă rog, trebuie să faci pentru asta?”. „Cum adică ce trebuie să fac, nici atât lucru nu ştii, eu de acum încolo construiesc socialismul şi mă avânt victorios spre comunism, unde va fi raiul pe pământ. Aşa ne-a spus directorul la şcoală”. Tata s-a uitat lung la mine ca să vadă dacă nu cumva am febră, apoi m-a întrebat cu glas blajin: „Dar de unde, mă rog, ştie directorul cum va fi în comunism, ce, el a fost acolo?”. „Păi, cum să nu ştie dacă aşa i-a spus Partidul?”. „Bine, măi băiete, tu te iei după director, în loc să asculţi ce-ţi spun eu?”. După această întrebare l-am privit pe tata cu milă, răspunzându-i sictirit: „Măi tată, matale nu te băga în treburi pe care nu le cunoşti, vezi-ţi de treabă şi lasă-mă pe mine să ajung în comunism. Dacă o să te porţi ca lumea cu mine poaaate o să te iau şi pe matale, dar mă mai gândesc”.

Tata n-a râs, nici măcar n-a zâmbit. M-a luat de-o aripă, mai mult pe sus, zicându-mi mânios: „Ia hai tu în casa să-ţi explic eu ce înseamnă comunismul în detaliu”. După câteva palme am priceput totul. Tata ştia să „explice” bine. Învăţase ce înseamnă comunismul pe pielea lui în urmă cu câţiva ani, când fusese ridicat de acasă în toiul nopţii şi dus la „sediu” ca să semneze că este de acord să dea pământul la colectiv. Timp de două săptămâni, comuniştii adevăraţi au încercat să-l convingă, dar n-au reuşit. Până la urmă i-au luat pământul cu forţa. Apoi l-au trimis acasă plin de sânge. Comunismul a învins. Eu aveam patru ani. Peste şapte ani aveam să fiu făcut pionier. Aveam unsprezece ani şi eram prost. Prost, dar pionier.