Mi-a fost dat de multe ori să trec dincolo, adică, în țara mea, Basarabia, unde pământul e la fel ca la noi, udat de ploi, bătut de vânt, încălzit de același soare, bătătorit de istorie. Oamenii sunt la fel, grăbiți să nu piardă clipa, ispitiți de mersul vremii. Ziua se arăta toridă, cu temperaturi prea mari pentru omul de la munte obișnuit ca ceața să se ridice aproape de orele zece, când soarele este de o suliță pe cer, când iarba proaspăt cosită mai mustește încă spre orele amiezii.
Colbul drumului se ridică din cînd în când după roțile grăbite ale mașinilor, asfaltul se încinge sub povara căldurii, iar noi mânați de plăcerea reîntâlnirii nu ne lăsăm cu una cu două înmuiați de toropeală, deoarece știm unde vrem să ajungem. Acolo unde cineva ne așteaptă cu toată dragostea. Istoria ne surprinde în toată splendoarea ei. Voievozii Moldovei se chemau sub ochii urmașilor. Tulnicele îi chemau din străfunduri de veac, limba română le vorbea într-un glas melodios, tradițiile erau la ele acasă, la casa Moldovei așezată cuminte cu bunei și nepoți, cu frați și surori de aceeași limbă și aceeași mamă.
Au răspuns, așezați la o masă a tăcerii, toți înțelepții Moldovei. Acum a poposit Alexandru cel Bun. Chip luminos și bun cu norodul, aduce slavă Moldovei, principe bun, strateg pe măsură, prietenos cu vecinii și cu cei ce iubeau pacea. Înțelept și cu respect față de cei drepți, chibzuit și domn peste cei mulți și blajini, ctitor de lăcașuri de rugăciune, apărător al credinței neamului și al hotarelor. A înfruntat hoardele cotropitoare cu dragoste de glie, cu gândul peste veacuri la urmași așa cum stă bine unui domn cu iubire de vatra strămoșească.
Gândul său bun a străbătut prin timp, și iată că urmașii, pe care i-a bănuit, nu l-au uitat, și-au amintit și i-au înălțat falnic bust în partea lui de Moldovă, la Căușeni. Iar urmașii urmașilor lui în iunie, ziua a douăsprezecea din veacul al douăzeci și unulea, 2015, i-au adus brațe de flori, i-au așezat cu evlavie și respect tricolorul aproape de inima sa.
Apoi versul din suflet rostit de cei tineri a trecut departe, ca un ecou peste dealuri și văi, peste granițe care despart forțat frații de frați. Pentru că cineva, cândva, așa dintr-un fel de moft a pus un deget pe harta lumii și a decis că aici se desparte un pământ de alt pământ, un frate de o soră, un părinte de un copil. Și s-a tras cu nonșalanță o linie atât de dureroasă pentru noi. Și au urmat și gerul Siberiei, și rău făcătorii s-au înmulțit, s-au mărit și hrăpăreții, dar astăzi Alexandru cel Bun a dat un semn, cine vrea să înțeleagă și să ia aminte are multe de învățat. Istoria te învață, doar tu trebuie să nu te lași păcălit de netrebnici.
Și atunci o lacrimă s-a ivit în colțul ochiului. S-a prelins pe obrazul bătut de razele soarelui, care n-a uscat-o. Se prelingea încet asemenea gândului, care și el străbătea dimensiuni fabuloase ale timpului. Coroana domnească a lui Alexandru cel Bun, măreață asemenea zidurilor unei cetăți, se reflecta în toată splendoarea. Cei adunați contemplau într-o liniște cuminte. Din când în când o adiere de vânt sau o umbră desprinsă parcă dintr-o ramură de copac le răcorea sufletul și mintea. Din adâncuri istoria își cerea dreptul la judecata dreaptă. Abia atunci frate și soră, peste un pod de flori, fără trădări se vor îmbrățișa și vor merge împreună pe același drum. Atunci strămoșii își vor dormi liniștiți somnul de veci.
Și iar mă înclin, pentru a nu știu câta oară în fața ta Basarabie, pământ românesc. Și mi-e drag și colbul drumului, și răsărita ce stă să înflorească mi-e dragă, și vorba molcomă ce te învăluie, și cusătura de pe altiță, și cântecul doinit și tu întreagă Moldovă gătită de sărbătoare. Fii binecuvântată și te așteptăm la noi în familie, tu frate și soră!
Durere mare, intradevar pentru cei plecati din Basarabia si acum dupa 70 de ani, sufletele lor plang de dorul casei parintesti, de locul unde s-au nascut