Cazul „Petreni”

Asfaltarea străzii Petreni, după două decenii de promisiuni, mai mult sau mai puţin electorale, demonstrează la o scară mai mică ceea ce s-a întâmplat de fapt cu oraşul. Situaţia acestei străzi a ajuns subiect de glumiţe prin târguşorul nostru. Hilaritatea destinului ei pleacă de la faptul că pe această stradă locuieşte „crema” politicii dornene de vreo câteva mandate bune încoace. Dar e şi reşedinţa unora dintre oamenii care, prin influenţa lor, au dat acestui oraş un anumit curs, chiar dacă nu cel dorit de noi toţi.

Starea străzii, poate cea mai proastă din oraş, a fost invers proporţională cu bunăstarea arătată de cei mai mulţi dintre locuitorii ei. Reşedinţa celui mai longeviv deputat, om aflat în sânul puterii centrale din capitală, se află tot pe această stradă. Cei mai mulţi consilieri locali locuiesc tot aici. Ca de altfel şi doi dintre cei mai influenţi oameni ai târgului. Influenţa, banii, implicarea unora dintre aceştia în campaniile electorale ne-au impus doi primari şi un deputat.

Dar strada tot n-au reuşit să şi-o asfalteze. Și nu ei, ci oamenii pentru care au tras sfori. Astfel, Petreniul a ajuns un simbol al neputinţei. Iar neputinţa duce la resemnare. Cum e să mergi zilnic prin gropi, praf, noroi, şi să ştii că ai „brand” de stradă (ca şi oraşul de altfel)? Ceea ce n-au înţeles mulţi dintre concetăţenii noştri e că dacă dorinţa tuturor acelora de a face ceva pentru oraş ar fi fost măcar pe jumătate din dorinţa de a se băga în tot felul de jocuri de culise, în „mărgici”, aşa cum le numesc chiar ei, nu s-ar fi asfaltat doar această stradă, ci întreg oraşul.

S-au mulţumit să se simtă doar influenţi şi, odată ajunşi în postura care le permitea să facă schimbări, le-au făcut, însă în rău, schimbând directori de şcoli sau punând în funcţii cheie funcţionari publici, consilieri locali sau judeţeni samd. Mai e cineva printre noi care să nu facă referire la faptul că oraşul nostru n-a fost iubit şi că la câţi oameni au ocupat poziţii cheie în structurile judeţene sau centrale, Dorna ar fi trebuit să fie departe?

Și ca să vedeţi că suntem caragialmente trişti, gândiţi-vă că primarul nostru făcea referire la indulgenţa cerească, cea care a făcut posibilă asfaltarea a două străzi în această toamnă. Chiar trebuie să-l băgăm şi în asfaltarea a două străzi? Ajută şi un „Doamne ajută!”, însă Dumnezeu îi ajută pe oameni dacă se mai ajută şi ei. Ce urmează?

Spectacolul de care nu vom fi scutiţi, acela în care multe personaje vor ieşi cu mândrie, trâmbiţând care mai de care cum au intervenit ei pe la preşedintele Consiliului Județean, la guvern, sau poate chiar la Dumnezeu, pentru asfaltarea străzii Petreni. Aşa că nu ne mai rămâne, în acest peisaj hilar şi dramatic, decât să zâmbim.