Portretul unui dascăl de elită: Aspazia Lungulescu

Când treci pe strada Dealul Negru din Vatra Dornei, îți atrage atenția, fără să vrei, inscripția de pe frontispiciul unei vilișoare cochete vopsită în culoarea untului topit, cu ferestre largi cu chenar alb, ce lasă să pătrundă din belșug lumina și căldura binefăcătoare a soarelui în camerele spațioase cu tavan înalt, cum se construiau odinioară: „Vârful cu dor”. Cine oare o fi numit așa vârful acestui deal? Ce inimă pârjolită de focul dorului și-o fi căutat alinarea pe aceste plaiuri? În ce suflet s-o fi statornicit atâta dor de i-a zidit cuib trainic cu temelie de piatră? Anii au trecut și legendele acestor locuri s-au pierdut în negura vremii. În prezent, în acest cuib cu dor locuiește o distinsă doamnă, profesoară de literatură, fostă directoare pentru o vreme a Liceului „Ion Luca”.

Am avut onoarea să o cunosc acum câțiva ani în urmă, când pașii ni s-au întâlnit în una din instituțiile balneare unde lucram pe atunci. M-a atras privirea limpede a Domniei Sale și zâmbetul cald, care i-a luminat fața când mi s-a adresat pentru prima oară. Avea să aflu în curând că zâmbetul acesta fermecător a luminat sufletul generațiilor, pe care le-a călăuzit cu dăruire și pricepere. Mulți dintre elevii de odinioară lăsându-se purtați de amintirea acelui zâmbet, nu pot să nu-și oprească pașii la ușa doamnei profesoare, pentru a se bucura din nou de vocea blândă ce le-a picurat în ureche povești și povestiri, schițând cu cuvinte meșteșugite figurile eroilor din literatura română și universală, care pentru unii au devenit poate chiar modele de viață. Domnul primar Petru Țăranu își amintea cu nostalgie farmecul orelor de literatură susținute de doamna profesoară Aspazia Lungulescu și supărarea ce o simțea când sunetul vesel al clopoțelului ce prevestea pauza întrerupea uneori firul poveștii captivante pe care tocmai le-o spunea cu vocea ei mângâietoare.

Și-a făcut datoria cu drag, asemeni majorității dascălilor dintr-o generație cu Domnia Sa. Elegantă, cu o ținută demnă, și-a impus respectul zâmbind și respectând la rândul său. Acum s-a retras în vilișoara de pe Dealul Negru, cu dorul cuibărit în inimă și cu mulțumirea unei vieți împlinite. A venit pe lume la zi însemnată, pe data de 1 martie 1925, ca un dar al primăverii pentru părinții săi și pentru neamul românesc. Unicul copil al unei familii de gospodari din Șarul Dornei a fost crescută cu frică de Dumnezeu, cu dragoste și respect pentru pământul străbun și pentru neamul său, pe care l-a slujit cu cinste și responsabilitate. Mulți dintre dascălii de azi ar trebui să-i urmeze pilda, ca să se poată privi dimineața în ochi în timp ce-și așează cravata sau eșarfa, înainte de a se prezenta în fața copiilor pe care sunt datori să-i formeze, ca oameni de nădejde, instruiți corect, pentru a duce mai departe ștafeta cunoașterii.

Clasele primare le face în satul natal, după care la sfatul unor somități ale vremii, profesori universitari la Cernăuți care își petreceau vacanțele în Bucovina și care fuseseră impresionați de istețimea copilei, tatăl acesteia face un efort și o dă mai departe la un liceu de marcă din nordul Bucovinei și anume Liceul de fete „Elena Doamna”. La acest liceu ultima medie de admitere era peste șapte. Fetele proveneau în mare parte din familii de preoți și alte categorii de salariați. Doar copila din Șarul Dornei și verișoara acesteia erau fiice de țărani. Domnii profesori care activau la acest liceu aveau fiecare doctorate în domeniile pe care le studiaseră și impuneau respect printr-o ținută morală și intelectuală de înaltă clasă. Fetele stăteau la căminul „Mitropolitul Vladimir” patronat de „Societatea Doamnelor Române”, o mână de femei vrednice, care își puseseră în slujba tinerelor toată priceperea pentru a le ajuta să se pregătească pentru viață. Aici, pe lângă igienă, ordine, disciplină, fetele erau deprinse cu bunele maniere. În felul acesta își făceau cu ușurință intrarea în societate, bine pregătite din punct de vedere profesional, dar având și o anumită distincție căpătată prin educație.

Abia instalată la liceu, este nevoită să plece din cauza vremurilor zbuciumate ce zguduiseră întreaga Europă. Pe 28 iunie 1940, România a primit un ultimatum din partea Uniunii Sovietice, prin care se cerea evacuarea administrației civile și a armatei române de pe teritoriul dintre Prut și Nistru, respectiv Basarabia și din partea nordică a regiunii Bucovina. În cazul în care retragerea nu s-ar fi făcut în termenul impus de patru zile, România era amenințată cu războiul. În cea mai mare parte a teritoriului ocupat, sovieticii au proclamat RSS Moldovenească, iar partea sudică a Basarabiei, Bugeacul, și nordul Bucovinei au fost alipite la RSS Ucrainiană. Drept consecință a acestei conjuncturi istorice, elevii sunt nevoiți să se întoarcă în țară și între anii 1940 și 1941, doamna profesoară urmează cursurile Liceului „Doamna Maria” din Suceava.

Ocupația sovietică a fost întreruptă pentru scurtă vreme în 1941, după ce România a declanșat operațiunile militare de eliberare a teritoriilor ocupate de URSS, iar elevii se reîntorc la liceul din Cernăuți pentru încă trei ani. Roata nemiloasă a sorții s-a tot învârtit împotriva nației române și teritoriile recuperate cu vărsare de sânge au fost ocupate din nou de sovietici în 1944. Nevoită să părăsească din nou Cernăuțiul, se întoarce la Câmpulung Moldovenesc, unde face clasa a VIII-a la Liceul mixt „Dragoș Vodă”. Cu toate greutățile întâmpinate în acești ani din cauza unei politici nedrepte de separare și asuprire a fraților de același neam, cu durerile și frământările ce i-au marcat adolescența, viața și-a urmat cursul și amintirile tinereții și-au păstrat farmecul în acest suflet simțitor. În anul 2009, împreună cu o bună prietenă născută pe acele meleaguri, Tațiana Vlad Guga, profesoară de religie și literatură, o româncă veritabilă care a militat întreaga viață pentru unirea teritoriilor românești ocupate pe nedrept cu patria mamă, doamna profesoară se întoarce purtată de nostalgia tinereții la ușa liceului din Cernăuți, pe care o sărută cu pietate, ca pe un lucru sfânt, lăsând lacrimile să curgă în voie.

Aici se formase pentru viață, pentru profesia pe care a urmat-o, aici dobândise o vastă cultură într-un liceu, care cu toate greutățile prin care trecea întreaga Europă, era foarte bine organizat, în așa fel încât educația copiilor să fie completă. Amintirea sărbătorilor de iarnă, când doamnele din conducere se străduiau prin organizarea concursurilor de confecționare a ornamentelor de Crăciun să creeze o atmosferă de sărbătoare și în același timp să le sădească în suflet dragostea de frumos, dezvoltându-le latura creativă și făcându-le să experimenteze bucuria de a dărui, stăruia vie în suflet după 60 de ani. Fiecare colțișor din acest oraș în care și-a petrecut adolescența a emoționat-o profund. Parcă mai auzea și acum răsunetul pașilor pe aleile parcului „Dominic” unde visele de tinerețe au prins contur, unde a trăit poate farmecul și nevinovăția întâiului sărut. Doamnele care făceau parte din asociația ce conducea căminul și întregul corp didactic al liceului „Elena Doamna” își vor lăsa amprenta în sufletul tinerei prin toate acele sentimente deosebite pe care i le-au insuflat, de patriotism, onoare, cinste, demnitate și dragoste pentru tot ceea ce ne reprezintă ca popor.

Studentă la Conservatorul ieșean, purta cu mândrie în zilele de sărbătoare, când se întorcea în atmosfera plăcută a casei părintești, costumul național cu catrință și brâu de lână țesute în stative, cu poale și cămașă împodobite cu flori de mâinile harnice ale mamei sale. În vacanțe nu se rușina să pună furca în brâu și să toarcă. Peste ani, când activa la Liceul„ Ion Luca” pentru a sădi copiilor sentimentul de dragoste pentru frumos, pentru adevăratele valori, purta cu aceeași naturalețe costumul național ce dă femeii românce o frumusețe aparte. Fiind principalul critic literar din zonă, a strâns în jurul Domniei Sale majoritatea scriitorilor dorneni, ascultându-i, sfătuindu-i și încurajându-i să continue fiecare, să-și folosească pe deplin harul ce i-a fost dat. Cu vocea, care atunci când se revarsă în cântec îți pătrunde la inimă, a încântat colegii, prietenii și elevii, cât și pe bunul Dumnezeu care i-a dăruit-o , activând ani buni în corul bisericii. În Bucovina, pământ binecuvântat, cele două instituții ale statului, școala și biserica, conlucrau în mod armonios în ciuda represiunilor din partea orânduirii.

„Frica de Dumnezeu este începutul înțelepciunii”. Aceste cuvinte sfinte ar trebui să ne dea de gândit. Doamna profesoară povestește cu drag despre faptul că o zi petrecută în cadrul liceului din Cernăuți începea, se desfășura și se încheia cu rugăciune. Atunci când pe scara valorilor îi dăm locul cuvenit lui Dumnezeu, drumul vieții noastre va duce către împlinire. Întotdeauna m-am întrebat: ce poate da unui om acea aură luminoasă care parcă îi sporește frumusețea? Descoperind această persoană remarcabilă, am aflat răspunsul la întrebare: frumusețea interioară, inima bună și sentimentul datoriei împlinite. Acestea sunt ingredientele unei vieți de om demn de admirație și respect. Un asemenea om este doamna profesoară Aspazia Lungulescu și mă simt onorată că mi-a acordat prietenia Domniei Sale, un lucru de mare preț pentru sufletul meu.