Curiozitatea este precum băutura: dacă e prea puţină nu te satisface, iar dacă e prea multă îţi face rău. A fi curios e un lucru normal până la un punct, iar dincolo de acesta devine chestiune patologică. Într-o zi, trecând pe lângă nişte ziduri vechi, igrasioase şi coşcovite, m-a izbit mirosul puternic de mucegai şi poezie. M-am oprit mai mult de frica unui câine care-şi punea „semnătura” pe una din „strofele” unui vechi poem. Am început să privesc atent, m-am aplecat să pipăi vopseaua stinsă, am mirosit peretele şi în mintea mea au început să reînvie poveşti de viaţă, consumate în anonimat şi topite în negura vremii.
Am văzut iubire, bucurie, durere şi moarte. Toate într-un petec de zid. Simţurile mele erau excitate, voiam să văd mai mult; încă o filă şi încă una. Eram curios, nu mă puteam opri aici, devenisem dependent de poezie. Am vrut să intru pe o fereastră, care oricum nu avea geam şi era putredă, să văd mai de aproape ce-i înăuntru. Simţeam nevoia să ating praful, să-l cern şi să culeg poezia dramelor petrecute în acea cameră. Ştiam de undeva că acolo au locuit nişte evrei prosperi la început, dar nevoiţi să părăsească locul sub presiunea vremii. După ei au intrat pe rând şi au locuit oameni de tot felul, fiecare cu viaţa lui. Curiozitatea m-a împins prea departe, cineva m-a văzut şi a început să strige la mine: „Bă, nu vă ajunge că furaţi de peste tot, acum distrugeţi şi casele? Nenorociţilor, beţivilor!”.
M-am făcut mic. Aş fi intrat într-una din găurile din podea, însă nu puteam schiţa un gest. Am vrut să-i spun: „Domnule, nu-i ceea ce pare, ştii matale, eu sunt pictor, caut poezia criptată în ziduri, studiez dramatismul vieţii în toată complexitatea lui, tind asimptotic spre înţelegeri profunde”. Dar n-am apucat să-i spun nimic că a şi urlat la mine turbat de-a dreptul: „Ce cauţi, mă, aici? Exprimă-te clar, ca oamenii!”. „Păi, dom’le, ştii, eu sunt căutător de poezie fără cuvinte, răscolesc inefabilul, frizând atitudini de frondă faţă de cotidianul banal al existenţei noastre efemere. Simt frângerea clipei sub talpa grea a destrămării entropice ireversibile. Iertare, domnule, pentru exprimarea pleonastică, ştiţi, e din cauza emoţiilor”. „Ce, bă? Mai zi o dată!”. „Mă scuzaţi, poezie, domnule, nu vă supăraţi”.
S-a uitat omul mai atent pe fereastră la mine, a tras un fum din ţigară şi m-a luat aşa, cu o semi-aroganţă în voce: „Şi, ia spune, mă, ai găsit ceva?”. „Păi nu, că tocmai acum, sub coşcoveala asta, am mirosit ceva, dar când s-o simt, ai năvălit matale şi mi-ai împrăştiat rimele pe podea”. Stă omul o clipă nedumerit, iar apoi îmi zice clar: „Băi, nenică, tu eşti un caz grav, ia-ţi urgent poezia şi tule-o. Să nu te mai văd p’acilea, că var mănânci! Du-te, nene, în Bucureştiul ăla al tău, cu poezia ta cu tot, şi nu mai veniţi pe aici, băi, toţi nebunii, asta-i staţiune, dom’le, ai înţeles?”. „Da, înţeles…”. „Bine, hai, ieşi de acolo şi prinde viteză!”. Am luat-o rapid spre casă, deşi aveam pe limbă să-i spun că de fapt eu nu sunt poet, ci pictor, şi că face o confuzie gravă. Dar bine că m-am oprit la timp. Uf! Ce zi, parcă ar fi năvălit minerii.
Legat de întâmplarea aceasta, mi-aduc aminte că pe vremea când făceam armata, culmea, tot la Vatra Dornei, aveam un camarad care nu-i suporta pe cei care aveau liceul la bază. S-a nimerit ca în lotul încorporat în octombrie 1978 să fie atât absolvenţi de liceu, care nu au intrat la facultate, cât şi alţii care aveau vârsta de 20 de ani şi care nu aveau neapărat şcoală, unii nici nu ştiau să citească bine. Aceştia din urmă ajungând în final caporali şi fruntaşi, şefii noştri, cum s-ar spune. Aveau gradaţii semianalfabeţi, dar foarte duri, prostălăi de-a dreptul, o ciudă viscerală pe cei care terminând liceul mai citeau pe ascuns sau rezolvau câte o problemă de matematică, în vederea unei eventuale admiteri după liberare. „Ce, băi, soldat parşiv, tu vrei să fii mai deştept ca veteranul?”, se răstea câte un caporal la noi, cei cu creierul îmbârligat de ecuaţii şi derivate.
„Să trăiţi, raportez că nu vreau, vreau să rămân prost ca dumneavoastră”, răspundeam cu teamă cei vizaţi. „Băi, tilicar împuţit, culcat!”. Mă culcam dacă eram eu cel în cauză, ce aveam să fac, ordinul se execută, nu se discută. Mă punea să fac salturi şi târâşuri prin toate bălţile şi bălăriile, iar când mă ridicam, avea pretenţia ca bocancii să strălucească, iar haina militară să pară ca atunci scoasă din vestiar. Ce mai, era o nebunie, ca să nu spun o mare prostie naţională în care toţi bombalăii şi mitocanii îşi băteau joc de cei mai răsăriţi intelectual decât ei. Însă venea şi vremea răzbunării, când soldaţii de ciclul doi, sau veteranii‚ cum le plăcea să-şi spună, veneau la noi, aşa-numiţii, în mod peiorativ, „intelectualii lu’ peşte, cu AMR-ul cât calu’ lui Berilă” şi ne ordonau, rugându-ne caraghios, să compunem şi să scriem scrisori lacrimogene şi siropoase iubitelor lor de prin satele Bistriţei.
Eu, cel puţin, cred că am scris nu scrisori, ci romane întregi, pline de suspine şi doruri neînţelese, iar la trei patru rânduri trebuia să compun şi două versuri. „Bagă şi ceva poezie”, îmi spuneau. Sau să desenez câteva petale de floare, peste care expeditorul îndrăgostit îşi varsă o lacrimă originală sau picură două, trei picături de parfum ieftin. Scrisorile mele erau pline de apusuri de soare, de ape revărsându-se în cascade, de focuri nestinse precum iubirea celui care stătea în spatele meu şi-mi dicta ce să scriu. După ce termina, mă punea să i-o citesc o dată, de două ori sau de câte ori avea el chef şi, deşi nu înţelegea mare lucru, se vedea pe faţa lui satisfacţia transpunerii în cuvinte alese a sentimentelor lui pure ca apa de izvor, adânci ca marea întunecată sau arzând ca focul clocotitor al vulcanilor care nu se sting în veci.
Puneam apoi scrisoarea în plic, iar pe plic scriam adresa destinatarei. Pe verso nu scriam numele expeditorului, căci, zicea el, ea trebuie să-şi dea seama de unde vine vâlvătaia, astfel că îmi dicta: „Scrie aşa: apă, țuică și lichior, cel mai bun expeditor”. Dar să revin la cel care nu-i suferea pe cei cu liceul. De fapt, omul nu mă suferea pe mine personal, mai ales pentru faptul că pictam. Aveam chiar atelier în unitate. Dar şi pentru faptul că scriind caligrafic nu făceam instrucţie ca ceilalţi, ci eram dus într-un birou al unui colonel, poreclit de noi Moş Basculă, unde scriam tot felul de chestii cu litere gotice, pe nişte hărţi imense. Prea puţin eram împreună cu ceilalţi soldaţi pentru că mai mult stăteam prin birouri sau, dacă nu, în atelierul de pictură, unde lucram lejer fel şi fel de kitchuri pentru ofiţeri.
Mi-aduc aminte că am făcut un tablou, ceva cu o apă în care se reflectau nişte copaci, pe care mi l-a cerut doctorul unităţii, de altfel un băiat elegant şi finuţ, ungur de felul său. „Cât vrei pe tablou?”, mă întreabă. „Păi, să trăiţi‚ ’toalent major, raportez pentru dumneavoastră, e gratis”. „Nu se poate, nu admit asta, spune-mi cât face şi-ţi plătesc”, zice mai departe medicul. „Daţi-mi cât doriţi dumneavoastră”, îi zic. „600 de lei e bine”? „Oho, e prea mult, nu pot să…”. „Gura, soldat!”. Îmi întinde 600 de lei, ceea ce era cam o treime dintr-un salariu la vremea aceea. Îi dau tabloul şi-mi zice: „Când mai termini ceva, să mă anunţi, ai înţeles?”. „Țeles, să trăiţi!”. Tabloul cu apă şi copaci a fost văzut la cabinetul medical de un colonel. Vine colonelul în atelierul meu şi-mi zice: „Soldat, am văzut tabloul pe care l-ai făcut doctorului, vreau şi eu unul, dar mie îmi faci ceva ca lumea, aşa ca pentru mine, ai înţeles”? „Trăiţi, am înţeles!”. Ăsta era, de fapt, singurul răspuns în armată pe care aveai voie să-l dai: „Am înţeles!”.
Îmi iau treaba în serios, întind o pânză mai mare, căci aşa mi-a zis: „Bă, mie îmi faci ceva mare, mare, cât harta Uniunii Sovietice”. Mă gândesc la un subiect cu care să-l dau gata. Nu mă puteam hazarda la motive abstracte sau suprarealiste pentru că îmi era teamă că nu va reacţiona corespunzător, aşa că am rămas la un subiect cu tentă clasică, realist, uşor de digerat. Încep să lucrez cu pasiune, caut să aduc elemente noi de tehnică, sunt atent la tuşe, la armonie şi la compoziţie în general pentru că, fie vorba între noi, lucrăm pentru un colonel. Doctorul era doar locotenent major şi a acceptat kitchuleţul, însă de data asta aveam în faţă ditamai colonelul, altă cultură, altă înţelegere. Peste câteva zile, termin lucrarea care aducea destul de bine a Grigorescu, cu tuşe largi, culori calde, o lucrare liniştită şi optimistă. Nu era o capodoperă, dar nici kitch, era ceva bun-simţ, cam cât puteam eu atunci să fac, oricum, eram sigur că-l voi da gata pe musiu colonelul.
Mă şi gândeam la permisia de cel puţin două zile pe care mi-o va da şi nu-mi era indiferentă nici publicitatea pe care avea să mi-o facă, lăudându-se, desigur, în faţa celorlalţi ofiţeri cu aşa tablou. Eram pe cai mari, ce mai. Satisfăcut de rezultat, iau frumos tabloul cât uşa şi mă opresc în dreptul cabinetului toa’şului colonel. Iau poziţia corespunzătoare, cu tabloul în dreapta mea, cu bascul, eu fiind vânător de munte, sub braţul stâng şi ciocănesc timid. „Da, intră!”, se aude o voce puternică, sacadată. Deschid cu greu, păşesc înăuntru trăgând şasiul cu pânza după mine, închid uşa şi zic: „Să trăiţi, toa’şul colonel! Permiteţi să raportez”. „Oooo, mi-ai adus tabloul, ia întoarce-l să-l văd”. Îl întorc cu grijă, îl aşez în faţa mea şi urmăresc reacţia colonelului. Deodată îl văd cum trece brusc de la faţa luminoasă cu care m-a întâmpinat când am intrat, la o faţă care nu prevestea nimic bun. Începe să tune: „Băi soldat, tu-ţi baţi joc de mine? Ăsta-i tablou, nu ţi-e ruşine să vii la mine cu aşa ceva? Ia-l de aici şi dispari, că altfel ţi-l dau de cap, dispari din faţa mea!”.
Peste câteva zile, termin încă o lucrare şi-l anunţ pe doctor. Vine, se uită şi îmi zice: „Cât?”. „Toalent major, raportez: puteţi să mă trimiteţi la Cluj la Spitalul Militar pentru tablou?”. „Sigur, îmi răspunde prompt, dar cu ce suferi?”. „Păi, raportez, nu ştiu, dar găsiţi dumneavoastră ceva acolo”. De fapt, eu voiam să fentez armata şi auzisem că la spital e boierie, nu instrucţie, nu stres de la comandanţi, ci doar mâncare şi somn adânc. Am stat la Cluj cam o lună, timp în care mi-am scos nişte dinţi, mi-am făcut ochelari, deşi nu aveam nevoie. Mai aveam cu mine un tovarăş care pentru a-şi prelungi sejurul şi-a scos aproape toţi dinţii, buni, de altfel, iar când stomatologul n-a mai vrut să continue, s-a dus la alt doctor să-i scoată „apendicita”. După ce m-am întors de la spital, refăcut, vestea că am bani şi pile la ofiţeri s-a răspândit ca fulgerul. De altfel, nici nu era greu pentru colegi să-şi dea seama de asta, mai ales că banii luaţi pe tablouri, mergeau în mâncarea de la chioşcul unităţii, decât să stau la masă cu soldaţii de rând.
Asta a stârnit invidie, aşa că eram destul de greu tolerat de către tovarăşii mei de luptă. Fiecare pândea momentul în care să mă pună la punct cumva. Iar într-un final acesta a venit. Într-o seară, înainte de masă, eram adunaţi toţi cei de la bateria antitanc şi jucam bâza. Când mi-a venit rândul să fiu la primire, colegul care mă ura cel mai mult, în loc să lovească cu palma, m-a lovit cu o talpă de bocanc. Bineînţeles că eu mi-am dat seama după durerea cruntă din palmă, dar am continuat să rezist spunându-le: „Hai, domnule, loviţi odată sau nu, cât să aştept?”. Am mai încasat o talpă ca lumea după. Atunci m-am enervat şi l-am luat pe individ de gât şi, cum era mai slăbănog decât mine, l-am pus imediat la pământ şi l-am întrebat: „Ce ai, bă, cu mine? Ce ţi-am făcut de tot îmi porţi sâmbetele?”. La care tipul, smerit, îmi spune public în faţă: „Nu te suport pentru că eşti pictor şi nu faci armată ca toţi ceilalţi”.
„Asta-i culmea, îi zic, dar ce legătură are? Adică ce dacă sunt pictor, cu ce te deranjează pe tine?”. La care el îmi răspunde sec: „Dar o meserie normală nu puteai să-ţi alegi, să fii şi tu la fel ca toţi oamenii serioşi?”. „Păi de ce nu spui aşa, nenicule, îi replic eu, află deci că pictura nu-i meseria mea de bază, asta o fac aici în armată ca să mai fentez şi eu să treacă vremea mai uşor”. „Da? Și care-i meseria ta de bază atunci?”. „Păi, domnul meu, eu sunt om serios, eu sunt strungar, cu asta mă ocup”. „Aaaa, păi de ce n-ai spus aşa de la început, înseamnă că eşti de-al nostru, băiat ca lumea, muncitor, nu pârlit din ăla cu carte şi cu pile”. „Corect, îi zic, aşa este, dar tu ce meserie ai?”. „Eu sunt miner, bădie, la Iacobeni, eu dau cărbune ţării”, îmi spune el cu mândrie proletară.
Peste ani, în timpul mineriadelor, mi-a venit în minte replica lui: „dau cărbune ţării”. Cărbune şi ciomege la pachet…
apa, tuica si lichior , sunt cel mai bun multicititor. de cate ori gasesc ceva scris de dvs. citesc cu mare placere, chiar si de mai multe ori acelasi text.Felicitari si succes !!!