Mărturisirile lui Pantelimon Halippa

Considerații generale

Într-un top al personalităților istorice basarabene, Pan Halippa (1883-1979) ocupă un loc fruntaș. A făcut parte din nucleul artizanilor Unirii din 1918, al celor care și-au înțeles menirea și și-au asumat riscul care trebuia momentului istoric. Așa cum se va observa ușor, încă din tinerețe, biografia sa devine pagină de cronică din lupta românilor basarabeni pentru retrezirea conștiinței că, înainte de toate, ei aparțin unui spațiu definit, uneori ca: „patria limbii române”.

În textul INEDIT pe care vi-l supun atenției, Pan Halippa încearcă să ne demonstreze cât de dificilă a fost misiunea asumată de câțiva intelectuali, îndeosebi preoți și învățători, de a-i readuce pe românii basarabeni în „patria limbii române”, după un veac de stăpânire rusească și rusificare maximă. Paginile sale sunt o mărturie dramatică pentru istoria Basarabiei și a României secolului al XX-lea. Dramatică, pentru că el își povestește viața în cele două ipostaze: creator de istorie, dar și „obiect” al istoriei.

Textul pe care vi-l propun spre cunoaștere s-a păstrat într-un caiet, purtând pe copertă o etichetă cu următorul text: „Pantelimon Halippa. Mărturisiri”, care conține două texte olografe. Ambele texte au fost redactate la cererea profesorului și prietenului său, Nicolae Nitreanu, în martie și iunie 1975.
O sinteză a celor două texte

„Acum, poate în cele din urmă zile ale vieții, vreau să încerc să scriu ceva despre provincia mea natală. M-am născut în 1883, la 1 august, în satul Cubolta, din județul Sorocii, trecând apoi la județul Bălți. Am cunoscut bine această provincie, căci am participat la destinele ei din prima revoluție rusească din 1905. Am luat parte la această revoluție pe când eram student la Dorpat (rușii i-au zis Iuriev) din Estonia. Mă dusesem acolo după absolvirea Seminarului Teologic din Chișinău, căci n-am vrut să mă fac preot, căutând să mă pregătesc pentru o altă carieră. Aș fi vrut să mă fac agronom, dar la Institutul de Agricultură din Novaia Alexandria (Herson sau Kerson) n-am reușit la examenul de admitere.

Nu eram pregătit la științele naturale și de aceea m-am dus la Dorpat și m-am înscris la Facultatea de Științe Naturale. Dar n-am avut noroc să învăț ce mi-ar fi plăcut în viață, căci odată cu revoluția din 1905, universitatea a fost închisă, iar eu am fost chiar eliminat pentru participarea la o grevă studențească, mult prea zgomotoasă. Șederea mea la Dorpat mi-a fost însă de folos, pentru că am învățat limba germană și mai ales am cunoscut problema românească, așa cum o puneau moldovenii basarabeni, care aveau aici și o organizație secretă studențească numită „Pământenia Basarabeană”, ea bazându-se și pe ceva cărți din istoria și literatura românească, pe care le primeau prin strădania studenților basarabeni Ion Pelivan, Grișca, Oautul și alții, din România, de la Zamfir Arbore și de la Constantin Stere (ambii revoluționari basarabeni care scăpaseră din Siberia și se refugiaseră în România).

Eșecul meu de la Dorpat (Estonia) mi-a fost de folos, căci, întors la Chișinău, am avut prilejul să particip la editarea primului ziar moldovenesc din Basarabia, care s-a tipărit la Chișinău în limba română, dar, din păcate, cu litere rusești. Numai titlul era scris cu litere românești – Basarabia -. Ziarul apărea în răspunderea avocatului Gavriluță, originar din Baxanii Sorocii, unde mai avea o mică moșie. Era din clasa socială de nobili și numai pe această bază putea scoate un ziar. Proprietarul ziarului a scris puțin, pentru că era ocupat cu avocatura și de aceea l-a numit ca secretar redactor-principal pe Ion Pelivan, care era cel mai pregătit dintre noi în limba literară română.

În calitate de colaboratori, au fost intelectualii chișinăoani Nicolae Popovschi, care își zicea Visterniceanu, Alexandru Ouatul, profesor Gh. Codreanu și Mihail Vântu, învățătorii Ion Inculet și Pan Halippa – ca studenți: Alexei Mateevici, Gh. Stârcea, Teodor Inculeț și Petru Sihi, ca seminariști: Ineran Friptu și Gurie Grosu (viitor mitropolit al Basarabiei). Mai erau preoți și unii binevoitori din provincie, care trimiteau corespondențe și folclor basarabean. După un timp, secretar de redacție am ajuns eu, pentru că Ion Pelivan a plecat magistrat la Bălți, iar ceilalți erau ocupați cu slujbele lor de profesori sau funcționari administrativi.

Secretar al Ziarului „Basarabia”

Eu am produs o schimbare radicală de atitudine a ziarului. Dacă înainte ziarul se ocupa mai mult de probleme culturale, acum a început să domine spiritual politic, de poporanism și țărănism, pentru că eu de pe atunci aveam legături cu Partidul Socialist Revoluționar și la îndemnul acestuia am făcut o călătorie la Moscova, ca să particip la congresul Ligii Țărănești din Rusia. Călătoria mea la Moscova s-a încheiat prin arestarea și căpătarea noii mele calități – cea de delicvent.

Pentru eliberarea mea, s-a intervenit la guvernatorul Basarabiei de către fratele meu (Vanea și proprietarul ziarului Gavriluță). De altfel, pățania mea m-a înverșunat și mai mult în credința mea că numai prin luptă vom reuși să obținem dreptate și libertate pentru basarabenii noștri. Mai târziu am intrat în polemică cu ziarele rusești și chiar cu un nou ziar basarabean, pe care îl scotea boierul roman Pavel Dicescu, pe numele ziarului „Moldovanul”. Polemica mea cu „Moldovanul” a mers până acolo, încât eu am tipărit în „Basarabia” imnul „Deșteaptă-te, Române” și urmarea a fost că ziarul a fost închis, iar eu ca să nu fiu iar arestat, am plecat la Iași.

Pan Halippa și Iașul

La Iași, m-am înscris la Universitate, dar nu la Științe Naționale, ci la Facultatea de Litere. Studiile mele la Iași au durat patru ani, iar vremea petrecută acolo a însemnat enorm pentru viața mea. Am studiat istoria neamului, am citit multe cărți românești de cultură și literatură și asta mi-a dat o trainică bază de cultură generală pentru toată viața. La Iași am avut profesori de valoare mondială, voi enumera doar câțiva: A.D. Xenopol, Alexandru Filipide, Ion Simionescu, Garabet Ibrăileanu, Constantin Stere (basarabean refugiat), Ion Petrovici.

Dar cel mai important pentru mine a fost faptul că l-am cunoscut, la Vălenii de Munte, și pe marele istoric și savant Nicolae Iorga. În București i-am cunoscut pe socialistul revoluționar Zamfir Arbore și pe marele poet al Ardealului, pe George Coșbuc, chiar și pe Octavian Goga. Tot în perioada respectivă am făcut mai multe excursii în Bucovina și în Ardeal, iar din dispoziția profesorului A.D. Xenopol, am fost în Franța, unde am cercetat arhiva unui boier moldovean Sturdza, în localitatea Dieppe, ulterior am plecat la Paris, unde am stat în muzee și arhive aproape o lună de zile. Raportul meu de la întoarcerea din Franța privind cercetările mele era aproape să-mi schimbe mersul meu profesional în viață, căci A.D. Xenopol mi-a propus să rămân ca asistent la catedra sa de istorie națională.

Eu i-am mulțumit profesorului pentru onoarea ce mi-o făcea și i-am mărturisit că vreau să mă întorc în Basarabia și acolo să încerc să-mi fac datoria față de neamul din care mă trag. Problema întoarcerii mele în provincia natală a fost una care m-a preocupat tot timpul cât am studiat în Iași. În această chestiune m-am sfătuit îndelung cu Constantin Stere, cu Zamfir Arbore și aproape cu toți studenții basarabeni care studiau în Iași și București. În acea vreme, erau 10 sau 15 tineri și tinere care învățau în România și trebuiau să se întoarcă în Basarabia pentru că acolo era mare nevoie de ei.

În final, m-am întors numai eu și Elena Alistar care își făscuse studiile în medicină, ea fiind și mai naționalistă ca mine. Eu eram socialist poporanist și voiam acțiuni revoluționare, căci așa îmi dicta mie conștiința din domeniul istoriei românești și mondiale”. Despre activitatea istorică și revoluționară necesară Unirii cu frații din România, într-un alt număr al ziarului, deci cu siguranță că mărturisirile lui Pan Halippa vor continua.