Amintirile lui David Croitor: tanti Aurica și canabisul

Tanti Aurica este mătuşa mea. De fapt este mătuşa soţiei mele după tată, aşadar prin alianţă este şi mătuşa mea. În toată viaţa mea am văzut-o de trei ori, odată prin anii ’80, când m-am însurat şi am pornit împreună cu soţia în vâjâială prin ţara. În felul acesta, ajungând la Târgovişte şi neavând unde dormi, am tras la mătuşa, care avea un apartament cu două camere. Ne-a primit cu braţele deschise, iar noaptea am petrecut-o pe un pat pliant, pentru că nu eram singurii musafiri.

A doua oară, m-am întâlnit cu mătuşa Aurica prin ’84, la Ambasada Gabonului, unde fusesem invitat la nunta surorii soţiei mele, iar a treia oară am vizitat-o chiar acasă la dânsa în urmă cu vreo opt ani. Se mutase din Târgovişte la ţară, undeva într-un sat destul de răsărit pentru satele noastre de câmpie. Avea, împreună cu unchiul Radu, o casă lungă cât un saivan şi o grădină pe măsură. Casa avea numai parter, era foarte cochetă, îngrijită şi mai ales umbroasă pentru zilele acelea toride din iulie. La uşi şi ferestre avea plase şi perdele contra gângăniilor şi ţânţarilor care bâzâiau cu milioanele. Unchiul Radu avea pe atunci peste 70 de ani, dar nu-i arăta, se ţinea băţos, era întotdeauna vesel şi foarte de treabă.

În seara aceea mi-a arătat grădina, care mi s-a părut imensă. Avea acolo tot ce-ţi trecea prin minte: roşii, castraveţi, bob, fasole, dovleci, bostani, toate legumele din lume, plus fructe pe alese. După ce soarele şi-a mai potolit din tărie, unchiu’ Radu a încropit un grătar pe care l-a încins zdravăn. Tanti Aurica a adus un lighean cu fleici şi cotlete pe care le-a pus la prăjit pe grătar. Beam apă şi sucuri non stop deoarece căldura făcea ravagii. Curgeau apele de pe noi de parcă devenisem cu toţii izvoare. Seara târziu am stat cu toţii afară la masă, am mâncat şi am sporovăit cât am putut, timp în care ne-am tras fiecare miliarde de palme peste mâini, peste faţă şi peste urechi din cauza ţânţarilor care atacau în cascadă. Una peste alta a fost o seară pe cinste.

Anii au trecut, unchiul Radu s-a dus până dincolo de lume, iar mătuşa Aurica a rămas singură. O vreme, poate doi-trei ani, şi-a consumat în tăcere tristeţile, a stat izolată şi nu prea a vrut să comunice cu nimeni. După această perioadă însă a început să-şi revină, acceptându-şi cu demnitate soarta. Deşi se apropie de 80 de ani, nu lasă impresia că s-ar da bătută, dimpotrivă, este destul de activă, şi-a făcut cont pe feisbuc şi vorbeşte destul de des la telefon cu Adriana, soţia mea. Este adevărat că anii adunaţi într-un atât de mare număr îşi spun cuvântul, însă tanti Aurica nu-i bagă în seamă. Anul acesta, de pildă şi-a săpat grădina şi a semănat de toate, începând de la legume şi terminând cu florile.

Sacul cu soia

Iarna trecută, nişte prieteni vegetarieni, care şi-au pus în minte să ne scoată carnea din cap, ne-au adus vreo juma’ de sac de soia. Boabe. Seamănă cu nişte fasole mai pricăjită, în rest greu faci deosebirea. După ce eu şi soţia mea am analizat la sânge sacul cu soia, întorcându-l pe toate părţile, plus că ne-am informat de pe internet cam ce s-ar putea face cu aceste boabe, le-am lăsat în cămară la păstrare. O vreme am mâncat fel şi fel de mâncăruri din soia, am făcut chiar şi lapte, iar apoi, când ne-am specializat, am făcut brânză. Brânză de soia. Mare brânză, veţi spune, însă vă rog să nu vă grăbiţi cu concluziile. Brânza de soia n-are colesterol, pe când eu am la greu, deci 1-0 pentru soia. Toată iarna m-am luptat cu sacul de soia, am făcut de toate din el, până şi friptură. Dar într-o zi mi s-a acrit de atâta soia. S-o ia altul, mi-am zis în secret. Şi am lăsat-o acolo în cămară spre uitare.

În timp ce eu mă dădeam de ceasul morţii, războindu-mă vitejeşte cu sacul de soia, care în loc să se golească, parcă mai mult se umplea, soţia mea, în convorbirile ei telefonice cu tanti Aurica, a început să facă propagandă pe bază de soia, că vezi Doamne soia e cea de-a opta minune a lumii, nu alta. Tanti Aurica a crezut şi a aranjat cu Adriana să-i trimită neapărat nişte boabe pe care să le pună în grădină. Nu mai pusese niciodată, nici nu ştia cum arată, dar şi-a zis că nu strică să fie acolo, că şi aşa e loc destul pe straturi. A doua zi Adriana a şi făcut un pachet pe care l-a expediat de urgenţă prin curier tocmai la tanti Aurica.

După 24 de ore, am primit veşti cum că soia ajuns cu bine. Prin aprilie, după ce pământul şi-a revenit după îngheţul din iarnă trecută, tanti Aurica şi-a săpat grădina, a pus toate legumele, iar într-un colţ mai ferit a pus şi câteva cuiburi cu soia, zicând în sinea ei că ce-o fi o fi, dacă iese bine, bine, iar dacă nu, nu-i pagubă.

Năzdrăvănia din fundul grădinii

Peste vreo trei săptămâni de la data punerii în pământ, soţia mea primeşte un telefon de la mătuşa Aurica în care este anunţată că în grădina ei s-a produs o minune: a răsărit soia! Bucuria a fost atât de mare şi şocul așa de puternic, încât mătuşa Aurica a început să nu mai aibă stare. Parcă întinerea văzând cu ochii. Astfel că a început să sune pe toată lumea şi să povestească despre cum a cultivat ea soia şi cât de bine-i merge, ba încă pe deasupra a început să cheme vecinele să le arate năzdrăvănia din fundul grădinii. Adevărul este că dacă tanti Aurica n-ar fi ţinut minte unde a semănat soia, nici nu şi-ar fi dat seama că a răsărit deoarece nici nu ştia cum arată, nici ea şi nici alţii de prin sat.

După atâta bucurie, vestea s-a întins peste tot. Practic era o epidemie de soia în tot satul. Numai că dracu’ nu stă degeaba, dă de lucru la oameni. Așa că a început să se zvonească prin zonă ca tanti Aurica şi-a semănat droguri în fundul grădinii. Lumea vorbea că tocmai de aia le-a ascuns atât de bine, că ştia ea despre ce-i vorba, altfel dacă n-ar fi fost periculoase le-ar fi pus pe straturile din faţa. Zi după zi, vestea s-a întins, satul a început să fiarbă astfel încât organele competente au fost nevoite să ia atitudine.

Într-una din zile, tanti Aurica se pomeneşte în curtea ei cu doi miliţieni înarmaţi ca la carte, doar mască nu aveau. Este strigată cu voce tare să se prezinte afară. Mătuşa Aurica iese politicoasă, le zice bună ziua şi-i întreabă cu ce probleme pe la ea. Hăndrălăii sobri, fără pic de zâmbet, declară oficial: „Dumneavoastră sunteţi doamna Aurica?”. „Da, eu sunt”. „Aveţi o reclamaţie cum că dumneavoastră aveţi în grădină o plantaţie de canabis. Ce ne puteţi spune despre asta?”.

Tanti Aurica, chiar dacă are o vârstă înaintată, nu-i o femeie care să se piardă cu firea, aşa că le spune băieţilor: „Da, am canabis în fundul grădinii. Care-i problema?”. Jandarmii se uită unul la altul, dacă să scoată cătuşele sau nu, însă văzând că mătuşa nu dă semne c-ar vrea s-o şteargă în vreo direcţie anume se liniştesc şi continuă: „Dar pentru ce vă trebuie dumneavoastră canabisul. Ce faceţi cu el?”. „Cum ce fac, replică mătuşa, îl consum eu. Sunt o consumatoare veche şi cum nu-mi mai ajunge pensia să cumpăr, mi-am pus eu în grădină. Ce-i aşa greu de înţeles?”.

Când au auzit jandarmii, au flancat-o pe tanti ca nu cumva s-o ia la sănătoasa şi i-au spus: „Doamnă, situaţia e gravă. Trebuie să vedem locul şi să luăm probe”. „Poftiţi, vă rog”, zice mătuşa. Cei doi bugetari înarmaţi se apropie cu frică de strat, îşi pun mănuşi şi cu o foarfecă profesională taie câteva frunze pe care le înghesuie într-o pungă, pe care o sigilează. După aceea îi spun mătuşii Aurica să nu părăsească localitatea, să nu ia legătura cu nimeni până la finalizarea cercetărilor şi mai ales să nu dea detalii despre caz. Au pus-o să semneze nişte hârtii, după care au plecat, iar tanti Aurica a intrat instantaneu sub incidenţa codului roşu de canabis.

Poarta de la intrare a fost sigilată, iar ograda ei, care fusese în vremurile bune un adevărat spaţiu Shenghen local, în care intra şi ieşea cine avea chef, devenise inaccesibilă. După plecarea organelor, tanti Aurica a ţinut consemnul cam două ceasuri, după care şi-a pierdut răbdarea şi a sunat-o pe soţia mea, povestindu-i toată tărăşenia. Aşa am aflat şi eu, deşi mătuşa i-a spus clar Adrianei să nu care cumva să sufle o vorbă despre caz.

Cât despre acţiunea jandarmilor, încă nu ştim finalul, dar probabil că frunzele de soia zac şi acum prin cine ştie ce laboratoare, iar dacă în urma cercetărilor se va dovedi că nu-i vorba de canabis, atunci probele vor fi trimise în străinătate la un laborator de mare precizie, unde se vor face atâtea analize cât este nevoie ca din soia să rezulte canabis. Toate astea pentru numai zece mii de euro. Ancheta continuă şi costă, n-avem ce face.

Buget să fie, că cercetările curg.