Înapoi în peșteră, cu semnal full

Trăim într-o epocă a conectării totale, dar simțim tot mai des golul unei absențe. Ne e dor de ceva ce nu putem numi, dar intuim că are legătură cu prezența, cu viața trăită fără intermediere. Acest text nu este un manifest împotriva tehnologiei, ci o meditație despre libertate, acea libertate interioară care nu poate fi descărcată, scrollată sau cuantificată în reacții. Scriu acest editorial nu ca expert, ci ca om. Ca ființă care se întreabă dacă ecranul din palmă ne luminează sau ne orbește?

Dacă trăim sau doar urmărim viața. Mario Vargas Llosa spunea despre „călătoria cu gândul” cǎ ne-a scos din peșteră, înǎlțându-ne deasupra fricii și întunericului. Călătoria cu gândul a fost o formă tăcută de revoltă împotriva limitelor noastre biologice, împotriva prezentului copleșitor. Nu peștera de piatră, ci cea existențială: frica, foamea, supraviețuirea oarbă. Gândul, acel oaspete invizibil care ne-a spus: „Mai e ceva dincolo de ce vezi”. Gândul, care ne-a împins să inventăm focul, arta, zeii, limbajul, iubirea. Ne-am imaginat realități posibile, lucru care ne-a făcut îndrăzneți si curajoși.

În clipa în care omul a privit o stea și a înțeles că poate sǎ și viseze la ea, nu doar s-o vâneze, a început prima lui evadare. A fost primul pas în afara peșterii. Primul pas spre libertate, spre libertatea interioară, aceea care se naște în spațiul dintre douǎ gânduri. Trăim vremuri în care telefonul mobil, această cutiuță strălucitoare pe care o purtăm cu noi pretutindeni, pare că ne duce înapoi. Nu într-o peșteră rece și sălbatică, ci într-una comodă, cu ecran tactil și algoritmi de plăcere, care înlocuiește lumea. Am inventat o unealtă și am ajuns să-i dăm totul: dorințele noastre, pasiunile, curiozitatea.

Așteptăm de la ea să ne distreze, să ne aline, să ne înțeleagă și să ne aducă aproape de ceilalți. Din nefericire am ajuns să trăim mult prea mult prin intermediul ecranului. Să cunoaștem lumea prin „reels” și „stories”. Să iubim prin emoji-uri și reacții. Să ne exprimăm prin șabloane. Sǎ trăim o versiune diluată a vieții, editată și atent filtrată. Am construit mai mult decât o relație cu aceastǎ cutiuțǎ pe care o purtăm în buzunar. Suntem în simbiozǎ cu telefonul, care a devenit un reflex, o prelungire a mâinii. Din frica de a fi singuri, din nevoia de a fi validați, nici nu-l mai folosim, ci doar îl verificăm. Îl atingem, îl deschidem, îl scrolăm. Ca să ne asigurăm că, da, suntem încă aici.

Că viața continuă, chiar dacă nu o trăim. Cum am ajuns de la „evadarea prin gând”, cea care ne-a dus spre locuri și oameni, la aceastǎ închisoarea digitală? Cum am ajuns sǎ înlocuim gândul și visul, dar mai ales ficțiunea, cea care a fost „morcovul” plimbat prin fața ochilor noștri (adevărat motor al progresului uman), cu un obiect despre care credem cǎ ne colorează existențele? Pentru cǎ telefonul a devenit refugiul, evadarea. Dar și pentru cǎ cea mai recentǎ ideologie a lumii, „catastrofismul”, cu acumularea ei de nenorociri (războaie, molime, atacuri teroriste, amenințări nucleare), îi traumatizeazǎ pe cei tineri, care aleg sǎ se izoleze. Și așa ajungem la Hikikomori, acel fenomen extrem de izolare pe care îl trăiesc milioane de tineri in Japonia, care riscǎ sǎ ajungǎ acum, datorită acestui soi de competiție a sfârșiturilor lumii, dar şi cu ajutorul tehnologiei, un fenomen planetar.

Ne reîntoarcem în „peșteră”, nu una din piatră, ci una din lumină rece. Una care nu are pereți, dar are ecrane. Una care nu are lanțuri, dar are vibrații. Una care nu ne izolează în întuneric, ci ne seduce cu lumina ei continuă, oferindu-ne acces la tot. Dar, în același timp, cerându-ne tot, prin intermediul unui obiect care ne adoarme și ne trezește, care ne privește în tăcere ore în șir, care știe unde suntem, ce ne dorim, ce ne lipsește. Toți cei care se regăsesc în aceste rânduri, să-și pună întrebarea, incomodă, dar inevitabilă: „Este aceasta libertate?”.

Am înlocuit și eu lanțurile cu notificări, și peștera cu o iluzie interactivă? Elevilor mei, precum și părinților lor, voi continua să le spun că libertatea presupune prezență, asumare, risc. Da, în lumea reală oamenii nu sunt perfecți, conversațiile nu sunt editate, momentele nu pot fi reluate. În lumea reală nu ai buton de „mute”, nici filtru, nici „undo”. Dar tocmai aici e frumusețea: în neprevăzut, în necontrolat, în viu, într-un copil care râde neștiind că-l filmezi, într-un prieten care tace cu tine fără să-ți trimită un emoji, într-un cer care nu cere aprecieri, dar care continuă să existe. E timpul să ridicăm capul din ecran. E timpul sǎ simțim gustul real al vieții.

Este timpul sǎ trăim, nu doar sǎ consumăm realitatea altora. Închei cu un pasaj din filmul „Birdman”, când personajul principal îi mărturisește fostei soții cum a filmat nașterea fiicei lor, ratând astfel trăirea acelui moment. Ce poate fi mai cumplit decât revelația, târzie, cǎ nu ai trăit?

Personajul realizează cǎ avea o optiune, aceea de a fi ales viața reală, însǎ ce vor face generațiile care au intrat foarte devreme în rețele, și care nu vor avea nici măcar șansa revelației vieții netrăite, de vreme ce nu au cunoscut altceva?