Fuck Jazz!

În viață, uneori, ești provocat la dueluri pe care nu le-ai cerut. Dueluri tăcute sau zgomotoase, în care intri fără să știi, doar pentru că ai existat într-un fel care deranjează. Doar pentru că ai fost tu, într-un fel care nu s-a supus regulii, etichetei sau competiției.

Exact ca în scena celebră din „Legenda pianistului de pe ocean”, unde Novecento, pianistul care n-a coborât niciodată de pe vapor, ajunge să-l înfrunte pe cel despre care se spunea că „a inventat jazz-ul”. Îl umilește pe acesta cu o improvizație dumnezeiască, iar în urma adversarului învins, la plecarea acestuia de pe vapor, exclamă sec: „Fuck Jazz”. Nu pentru că disprețuiește jazz-ul, ci pentru că respinge presiunea falsului duel. Astfel, își apără stilul, libertatea și integritatea.

De-a lungul vieții, suntem și noi supuși, acelorași tipuri de provocări: oameni care vor să se compare cu noi, ne provoacă, agățându-ne în cursele ambițiilor lor mărunte. Unii o fac subtil, alții ostentativ. Intri fără voie în lupte de prestigiu pe care nu ți le dorești, în orgoliile și jocurile celor care vor să-și măsoare forțele cu tine. Unii aleg să lupte. Alții aleg să plece.

Eu aleg să câștig în felul meu, în tăcere, spunând: „Fuck Jazz”, pentru tot ce e fals, strident, ostentativ și prefăcut. Când un actor nu mai e decât o mască, când un scriitor nu mai e decât vanitate, când un preot predică și nu trăiește, când politruci te lovesc, când colegi te-ar dori mort, aleg să îi scot din viața și din memoria mea. Nu pentru că aș fi mai bun. Ci pentru că am dreptul să merg mai departe fără zgomotul lor.

„Fuck Jazz” al lui Novecento este despre arta de a închide uși. Este despre eliberare, despre dezvrăjire brutală, dar lucidă. Iar a închide etape nu însemnă slăbiciune. Câți dintre noi, în momente de dezamăgire profundă, n-am rostit în gând: „Fuck Politicianul”, „Fuck Scriitorul”, „Fuck Mentorul”, „Fuck Colegul” sau chiar „Fuck Prietenul”. Și nu pentru că nu credem în politică, artă, mentorat, colegialitate, prietenie sau credință. Ci pentru că în spatele prestigiului, al aparențelor și al cuvintelor mari am întâlnit golul, vanitatea și trădarea.

Nu-i ușor să închizi o ușă. Uneori doare mai mult decât ne-ar plăcea să recunoaștem. Dar trebuie să o facem. Fără lacrimi, fără regrete. Și nu din cruzime, ci dintr-o autoapărare lucidă. Această formă de igienă sufletească, morală și mentală, de a face o selecție strictă în „biblioteca noastră lăuntrică”, vine și cu riscul de a decupa prea repede oamenii din viața noastră, nemaivăzând nuanțele, neoferind a doua șansă. Iar în încercarea de a rămâne doar cu „cei perfecți” riscăm să rămânem cu… nimeni.

Cu timpul, învățăm să închidem ușile care scârțâie prea tare în sufletul nostru. Iar în întuneric, nu rămânem, pentru că deschidem alte uși, care duc către oameni senini, oameni care nu-ți cer nimic, dar care îți dau sens, oameni care vin să rămână.

Iar dacă toate acestea le facem cu adevăr în inimă, nu din orgoliu, rămânem fideli felului nostru de a fi, chiar dacă asta înseamnă să fim incomozi, solitari sau pur și simplu… de neîncadrat. Și atunci știm că n-am pierdut nimic. Am făcut loc.