Pe la vârsta de cincisprezece ani am început să fiu frământat de un gând care nu-mi dădea pace deloc, și anume cum să fac să ajung mai repede la optsprezece ani ca să fiu independent. Așa auzisem eu pe la școală și nu numai, că de la „optâșpi” ani încolo, gata, s-a terminat cu traiul de colivie, nu mai trebuie să asculți de părinți, pentru că ei nu mai au niciun drept asupra ta, în consecință ești liber să faci ce vrei cu viața ta. E viața ta și ți-o trăiești după cum te taie capul și nu numai că ți-o trăiești, dar trebuie să și arăți asta prin toate mijloacele posibile, pentru ca lumea să știe că de acum încolo are de-a face cu un tip nou, cu totul liber și independent.
Un ins care nu mai are nevoie de nimeni, nimeni nu mai are dreptul să se bage în viața lui ca să-i spună lui ce și cum, pentru că de acum înainte el, tipul de „optâșpi” ani, știe ce are de făcut în detaliu cu soarta lui, are la degetul mic rețeta succesului imediat, așadar, pe scurt, își va croi un destin mare, va fi unic și original în tot ce va face. Nimeni n-o să mai fie ca el pe lumea asta! Mi-aduc bine aminte cum tot îl amenințam pe tata, mai ales pe tata, că în curând voi împlini optsprezece ani și atunci o să vadă el! N-o să-mi mai comande el după cum i se pune pata pe mine și, chiar dacă o să-mi comande, eu nici n-o să-l bag în seamă. Tata nu zicea nimic sau, mai corect, nu mai zicea nimic, deoarece își epuizase cuvintele pe parcursul celor trei ani, bătându-și degeaba gura cu mine.
De prins însă nu s-a prins nimic de capul meu. Eu o țineam una și bună și nu mă urnea nimeni din hotărârea mea. Eram croit ca, din minutul unu după ce împlinesc vârsta cu pricina, să plec de acasă unde am eu chef și să vin acasă când vreau și numai dacă vreau. Dar încet, încet, timpul s-a scurs, cam greu e adevărat, dar s-a scurs, și iată că într-o bună zi am atins cei optsprezece ani pe care i-am așteptat cu sufletul la gură. În dimineața zilei de 27 martie 1976 m-am trezit mai târziu ca de obicei, m-am dus și am mâncat ce am găsit pe masă, n-am vorbit cu nimeni de prin casă deoarece nu se cădea să mai fiu sluga nimănui ca să-i salut pe toți și la o adică să le dau socoteală, m-am îmbrăcat la repezeală și am ieșit pe ușă fără să spun cuiva unde mă duc.
Adevărul este că nici eu nu știam precis unde merg și încotro o voi apuca, ideea era să plec pentru a-mi pune în valoare libertatea care mi se cuvenea conform vârstei proaspăt împlinite. Nici n-am ieșit bine pe ușă că un fel de neliniște m-a cuprins cu totul. Ceva nu era în regulă și anume nu înțelegeam de ce tata nu se ia de mine și n-are chef de harțag așa cum avea întotdeauna, mai ales dimineața. Nu m-a întrebat nimic, nici ce fac, nici unde am de gând să plec, nimic, nimic. Stătea mut, privea în gol pe fereastră de parcă eu nici n-aș fi fost pe lumea asta. Tăcerea lui, cu care nu eram obișnuit, mă scotea din sărite. Cine se crede de nu-mi dă nicio atenție? Oare nu-și dă seama că am optsprezece ani în cap și că nu mă poate ignora în felul acesta? Carevasăzică mă sfidează, nu?
Foarte bine! Mă întorc în tindă și-i spun prin ușa deschisă: „Plec în oraș!”. „Meri sănătos”, îmi zice tata calm, un calm străin de felul său de a fi, un calm care ascundea ceva ciudat, despre care eu nu bănuiam nimic. „De azi ești liber să faci ce vrei, nu asta ți-ai dorit de atâta timp?”. „Mda, asta”, i-am răspuns eu sictirit, timp în care am slobozit în silă și un „rămâi sănătos!”. Am ieșit pe poartă și am luat-o spre oraș pe jos. Aveam vreo trei kilometri de mers, ceea ce pentru mine era o joacă. După vreo jumătate de ceas am intrat în Suceava dinspre Sfântu Ilie, după care am coborât spre Areni, pe lângă stadion. Pe drum vedeam copii și tineri îndreptându-se spre școală, lucru care m-a amuzat grozav. Ei nu erau liberi, eu eram. Era normal să râd de ei, niște fraieri cu bască.
Am hoinărit prin oraș vreo câteva ceasuri bune, am bătut parcurile și chiar am dat o tură și pe la Cetate că și așa, fiind liber, nu aveam altceva de făcut. Totul a decurs normal până la momentul când am început să simt ceva bătăi de linguri prin stomac. Mă prinsese foamea pe nepregătite. Chioșcurile de înghețată erau deschise fiindcă afară, deși era sfârșit de martie, era cald, în vitrine se răsfățau niște plăcinte rumene din care ieșea abur, într-un magazin galantarele gemeau de salamuri și cârnați, iar mie îmi chiorăiau mațele de foame. M-am gândit atunci că ce bine ar fi fost dacă aș fi avut măcar cinci lei în buzunar. Dar de unde să am? Numai dacă aș fi cerut de la tata, dar cum s-o fi făcut în situația dată? După ce m-am mai învârtit și mi-am holbat ochii prin vitrine salivând în gol, m-am gândit că vreau, nu vreau, trebuie să mă întorc acasă. Și încă urgent!
Nu mai aveam putere să fac nimic, iar dacă nu mă grăbeam, m-ar fi prins noaptea și ar fi trebuit să dorm pe o bancă din parc, ceea ce nu-mi convenea, ar fi fost ceva incompatibil cu noul statul proaspăt dobândit. Ajuns acasă după vreo trei sferturi de oră, sferturi grele, am intrat în ogradă galben de foame și stors de vlagă. În fața șurii, pe o bancă, stătea tata tolănit pe o parte.
S-a făcut că nu mă vede. Nici eu nu l-am băgat în seamă, doar aveam optsprezece ani și eram liber, ce treabă să am eu cu el? Am intrat în casă și am căutat ceva de mâncare. În afară de mămăligă și chișleac n-am găsit nimic. Am înfulecat totul într-o clipă, deși, în zilele în care nu eram liber, nu suportam mămăliga și chişleacul, nici nu mă uitam la ele, dar mă rog, acum era o situație specială, având în vedere că tocmai îmi câștigasem independența. Cu burta oarecum pusă la cale și cu chef de harțag, am ieșit afară și am început să mă învârt prin ogradă, așteptând în sinea mea ca tata să spună ceva, să mă provoace la o discuție legată de ziua de azi. În fine, după o așteptare destul de lungă, tata m-a întrebat cu blândețe ce am făcut și pe unde am fost.
Eu atât am așteptat, că pe loc i-am tăiat-o, răspunzându-i cu tupeu că nu-i treaba lui, că eu nu mai dau socoteală nimănui de azi înainte, nu mai sunt eu prostul de altădată. Tata a înghițit în sec și n-a răspuns nimic. Văzând că tace, mi-am călcat pe inimă și am început să-l bălăcăresc, spunându-i și acuzându-l că uite am împlinit „optâșpi” ani și matali nici nu ți-a trecut prin cap să-mi faci un cadou, măcar douăzeci de lei să-mi fi dat, să fie acolo, nu că mi-ar fi trebuit! După ce am terminat tot ce am avut de spus, tata s-a ridicat de pe bancă destul de calm, s-a uitat țintă la mine și mi-a răspuns:
„Măi, băiete, eu ți-aș fi dat bani, nu douăzeci, ci mai mult chiar, însă n-am putut s-o fac deoarece aș fi atentat la independența ta, aș fi considerat că mă amestec în viața ta, ori, după cum tu însuți ai spus, nu se cădea să te jignesc în halul acesta. Pe de altă parte, știi și tu, că doar te duce capul, nu poți fi independent pe banii altuia! Așadar, dacă vrei să fii liber și independent, va trebui să te descurci singur de azi înainte”.
Aceasta a fost prima mare lecție de viață, lecție pe care tata, cu multă înțelepciune, mi-a administrat-o în așa fel încât am înțeles pentru totdeauna cum stă treaba cu independența. Astăzi, fiindcă mă declar pictor independent, nu am nicio pretenție de la nimeni, iar când spun asta mă refer la ajutoare de la stat și la altele de felul acesta. Nimeni nu-i dator să-mi dea nimic.
Arta înseamnă bucurie, dar și asumarea unui risc. Nimeni nu m-a forțat să fiu pictor, am ales singur și bine am făcut. Puteam fi tractorist sau zidar și era bine. Dar am vrut să fiu pictor, iar pentru asta plătesc un preț. Dar sunt și foarte fericit, prea fericit chiar. Sunt dependent numai de Dumnezeu. Atât. În rest, muncesc cu pasiune și trăiesc din asta.
Lasă un răspuns