Povestirea de mai jos este mai veche și, în afară de faptul că eu am (tran)scris-o, conținutul ei aparține în mare măsură oamenilor din sat, cei care pe vremea când eu eram copil erau deja oameni în toată firea, hârșiți și trecuți prin viață. Ei își povesteau unul altuia întâmplările pe care le auzeau la frizeria lui Sumer și fiindcă eu, care eram zilnic cu vaca pe bahna satului, în loc să stau de coada vacii cum mă tot bătea la cap bunica, stăteam mai mult pe „la vale”, adică taman în buricul satului, acolo unde erau „comperativa” și bufetul, și căscam gura cât era ziua de lungă la oameni, ascultându-le cu o curiozitate neobișnuită pentru un copil normal toate balivernele, baliverne pe care iată le-am periat puțin apoi le-am prefăcut în poveste.
Așadar toată bârfa și bășcălia la adresa personajelor din povestire nu sunt treaba mea, ci a povestitorilor din Liteni, povestitori de care satul nu ducea lipsă niciodată. Două perechi de urechi să fi avut și tot nu dovedeai să asculți ce vorbea lumea pe la garduri si nu numai. La noi în sat, pe vremea când aveam vreo zece ani, toți băieții până în clasa a opta erau obligați să se tundă zero. Frizer era unul Sumer, un neamț mic și gras, care se pare, după cum vorbea lumea, a rămas la noi după război fiindcă își găsise o podoabă de femeie pe nume Virona, devenită mai pe urmă, cum e și firesc, Virona lu’ Sumer. Virona lu’ Sumer nu era cu toate acasă, unii spuneau că-i mai tolomacă decât Gainî din Mazânăeşti, care nici acela nu avea toată „dranița pe șură”.
Dar una peste alta, Sumer era bărbat, iar Virona femeie, și asta a fost de ajuns pentru ca cei doi să încropească un fel de familie destul de ciudată. E adevărat că oamenii râdeau și își băteau joc pe față de Virona cel puțin, dar Sumer, deși era la curent cu treaba asta, nu spunea nimic, ba dimpotrivă, uneori făcea el însuși bășcălie de nevastă-sa împreună cu clienții veniți la tuns.
Oricum, de supărat nu se supăra nimeni, oamenii vorbeau cum vorbeau, dar nu era niciun fel de răutate la mijloc. În orice caz, așa cum erau ei, Virona și cu Sumer formau împreună un cuplu haios, care făcea deliciul sătenilor. La ei în ogradă sau în frizerie tot timpul era voie bună și veselie, de aceea, mai ales seara, unii oameni se adunau acolo nu numai ca să se tundă, ci și ca să râdă împreună, să spună snoave, să tragă din pacioace și să se simtă bine. În final, așa cum am spus, nimeni nu se supăra, deși aproape fiecare era băgat la mijloc și luat la bâză de ceilalți.
La tuns se aduna lumea de obicei seara, așa cum am amintit deja, după ce toți își puneau în regulă animalele, dându-le fânul și apa necesare. Frizeria era de fapt toată casa lui Sumer și spun asta pentru că nu avea decât o cameră în care se intra direct de afară. Sumer acolo tundea, acolo mânca și tot acolo dormea, cu Virona bineînțeles, când aceasta venea pe acasă, dar de cele mai multe ori Sumer dormea singur și, după cum singur mărturisea, se simțea chiar mai bine deoarece, zicea el, are mai mult loc, mai ales că, tot el spunea, nebuna ocupa tot patul atunci când o apucau damblalele. Sumer, în afară de pasiunea lui pentru tuns și pentru Virona, mai avea un vis pe care nu ezita să și-l declare public de câte ori avea ocazia.
Visul lui era să-și umple curtea cu lei, tigri, pantere și hipopotami. De ce și-o fi dorit el asemenea faună prin ogradă nimeni nu știa și nici eu nu l-am întrebat atunci când l-am auzit vorbind despre asta odată, pe când stăteam la rând la tuns. Nu l-am întrebat de frică, pentru că știam că face urât și decât să merg acasă netuns și s-o iau pe cocoașă de la tata mai bine rămâneam cu curiozitatea nesatisfăcută. Despre pantere, tigri și lei mai auzisem, aveam o imagine oarecare, dar cel mai tare eram necăjit din cauză că nu știam cum arată hipopotamul, dar cu vremea mi-a trecut.
Sumer, fiind neamț, era foarte pedant și ordonat. Înainte de a-și începe treaba lua briciul și-l freca cu nădejde de vreo treizeci de ori de o curea de piele agățată într-un piron bătut în perete. După ce rezolva briciul, își ascuțea cele două foarfece trecând peste ascuțișul celor două lame cu un ac de cusut, metodă des folosită cam în tot satul. Următoarea operațiune era alinierea mașinilor de tuns nemțești pe categorii, ca să le aibă la îndemână. Cu toate că era meticulos din cale afară, procesul propriu-zis de tundere era o adevărată tortură, și asta pentru că nicio sculă nu tăia cum trebuie.
Mașinile moștenite de pe vremea războiului erau vechi și tocite, mai mult smulgeau decât tăiau. Cei mari sau bătrânii răbdau cu stoicism tot chinul, dar copiii, rar unul care nu plângea. Tunsorile în care Sumer era specializat erau de cinci feluri: tuns zero, pierdut, cu frizură, dranițât și la malagambă. Zero însemna că rămâneai fără pic de păr, iar așa trebuia să ne tundem noi, băieții de la scoală, fără excepție. Tunsul la zero era cea mai grea umilință pentru băieți, mai ales pentru cei din clasele a șaptea și a opta, iar de ce era așa e lesne de înțeles, fiindcă fetele nici nu se uitau la ei decât după ce părul creștea și avea măcar doi centimetri.
Dar ce folos că exact când părul părea că începe să se așeze în valuri pe capul flăcăilor, venea dirigintele și ne trimitea la tuns urgent, iar aici nu era loc de tocmeală, nimeni nu îndrăznea să vină a doua zi la școală netuns, pentru că ar fi fost jalea de pe lume. Pierdut însemna că la spate se tundea la zero, apoi se înainta pierdut spre vârful capului. Așa se tundeau oamenii mari și mai ales bătrânii. Tunsul cu frizură era o încercare a băieților din clasa a opta de a-și lăsa câteva fire periuță pe creștet, totul terminându-se cu un mic breton pe frunte.
Acest gen de tunsoare îi scotea din sărite pe profesori, așa că cei tunși în felul acesta trebuiau urgent să se întoarcă la Sumer și să se tundă zero, asta după ce în prealabil încasau și câteva scatoalce bune de la profesori. Dranițâtul era o tunsoare cu foarfeca și se întâmpla mai ales atunci când copilul care trebuia să se tundă nu suporta mașina, mașină care mai mult îi smulgea părul, astfel că, la urmă, băiatul avea capul asemănător cu un acoperiș de șindrilă sau draniță, cum se spunea pe la noi. Tunsul la malagambă era destinat tinerilor care terminaseră clasa a opta și acum nu mai aveau nicio opreliște din partea școlii. Acest fel de tunsoare presupunea lăsarea părului mai lung la spate, astfel încât să fâlfâie la mișcarea capului.
Cei care se tundeau la malagambă erau considerați șmecherii satului, iar noi, cei tunși zero sau dranițâțî, trebuia să-i ocolim la mare distanță, pentru că altfel era o nenorocire să intri în mâna lor. Dacă și fumau, cei tunși la malagambă erau considerați de către noi, cei mai mici, adevărate vedete ale satului, și bineînțeles că toți visam să ajungem ca și ei, cu pletele în vânt și cu chiștocul în colțul gurii. Dintre cei tunși la malagambă, cel mai vestit era Costică a lu’ Ciorcan, vecinul lui Nihailă, cel care se ocupa cu strânsul broaștelor pentru italieni și care avea casă oleacă mai jos de Talalău.
După Costică urmau, în ordinea lungimii părului de la spate, a malagambei carevasăzică, Gramânță, Fâșci, Nihai a lu’ Kert, Costică a lu’ Labuț și, la oarece distanță, Giorgi a Tenzî. De fiecare dată când te tundeai, imediat ce ieșeai pe poarta lui Sumer, trebuia să strigi în gura mare: „M-am tuns, da’ nu mă laud”. Dacă nu strigai și te găbjea cineva, era bai, luai o grămadă de dupaci după cap, iar după ce că ai fost chinuit de mașinile lui Sumer, numai asta îți mai lipsea.
Lasă un răspuns