Amintirile lui David Croitor: fericirea de lângă noi

Ce este fericirea? Eram copil, aveam 11 sau poate 12 ani când am auzit pentru prima dată acest cuvânt: fericire. L-am găsit într-o carte sub forma întrebării de mai sus. Nu mai țin minte care era contextul, cine pe cine întreba și de ce o făcea. Am reținut întrebarea tocmai pentru că nu avea un răspuns clar sau cel puțin nu găsisem un răspuns clar, iar treaba asta m-a intrigat oarecum pentru că mie îmi plăcea să citesc cărți în care lucrurile să fie limpezi.

Și pentru că întrebarea mă râcâia pe creier și nu-mi dădea pace am încercat să găsesc răspunsul la unul din profesorii care mă apreciau, nu atât pentru că învățam bine, ci mai mult pentru faptul că îmi plăcea să citesc. Era un profesor de matematică care se îndrăgostise de învățătoarea de la clasele primare, însă asta nu mă interesa prea tare, deși mi se părea ciudat ca pe profesorul pe care-l îndrăgeam cel mai mult să-l văd toată ziua, mai ales în pauze, cum o îngrămădea pe la colțuri pe doamna învățătoare ca s-o pupe.

Fiindcă l-am surprins de mai multe ori într-o anexă a cancelariei unde era dulapul cu cărți, adică biblioteca școlii, unde îmi făceam mai mereu de lucru, profesorul mi-a zis pe un ton rugător, dar ferm, să nu spun nimănui ce am văzut, iar dacă se întâmplă să am vreo problemă cu cineva sau, mă rog, o problemă oarecare, să vin să i-o spun lui și o rezolvă pe loc.

Văzând că a dat peste mine un asemenea noroc bineînțeles că mi-am ținut gura și încet m-am împrietenit cu profesorul, care la rândul lui nu contenea să mă laude în fața tuturor cât de deștept sunt fiindcă citesc foarte mult. Acum, drept vorbind, chiar dacă eram copil simțeam că ceva nu bate cu realitatea, adică nu aveam cum să fiu așa de deștept din moment ce mulți dintre colegi mă făceau prost pe față, mai ales când venea vorba de jucat fotbal, joc la care nu prea aveam talent, însă lăsam lucrurile așa cum le spunea profesorul bazându-mă pe faptul că știe mai bine ce spune, doar nu degeaba este profesor.

Încurajat de prietenia profesorului, am îndrăznit într-o zi, când l-am prins în toane bune, să-l întreb direct: „dom’ profesor, vă rog frumos, spuneți-mi și mie ce este fericirea, că am găsit într-o carte treaba asta și nu știu răspunsul, ați putea să mă ajutați?”.

Chiar dacă profesorul nu se aștepta la acest soi de întrebare, mai ales de la un puști din clasa a patra, pentru a nu mă pune într-o situație de care să-mi fie rușine, m-a luat cu blândețe de după umăr, m-a tras mai la o parte de ochii celorlalți, apoi mi-a răspuns: „deocamdată ești prea mic ca să înțelegi ce este fericirea, va trebui să mai aștepți, și mai încolo, peste câțiva ani poate, îți voi răspunde, bine? Până atunci vezi-ți de carte, învață bine și continuă să citești și cine știe, poate că o vei descoperi singur”.

Cu toate că eram copil timid și plin de complexe, mi-am dat seama că am pus o întrebare nelalocul ei, așa că după ce m-am despărțit de profesor, înroșindu-mă în obraji de rușine, m-am retras în găoacea mea și am stat mai mult singur pe lângă gardul școlii, terorizat de gândul că cineva din colegi, sau mai ales colege, ar putea afla despre îndrăzneala mea prostească. În subconștientul meu știam că a întreba despre fericire nu-i totuna cu a întreba dacă plouă afară sau dacă este gata mămăliga, de aceea curiozitatea, dar și rușinea mea, sporeau din ce în ce mai mult.

După ore m-am dus acasă, unde odată ajuns am fost luat la întrebări de către bunica: „Da’ ce-i cu tine, măi băiete, ce ești așa abătut și supărat, ești bolnav, te doare ceva?”. „Nu, bunico, nu mă doare nimic, așa sunt eu câteodată”. „Atunci ai tu ceva care te roade, te simt de la distanță, spune-mi care-i treaba și apoi vedem ce facem, hai dă-i drumul”. M-am codit preț de câteva secunde, după care mi-am zis „fie ce-o fi, îi spun”. „Bunică hăi, dacă tot m-ai întrebat, te întreb și eu, matale știi ce-i fericirea?”.

Bunica s-a uitat țintă în ochii mei, apoi m-a întrebat la rândul ei: „Da’ ce te-a apucat, măi băiete, astea-s lucruri de domni, așa ceva nu se întreabă pe la noi. Dar de unde știi tu asta, unde ai auzit așa ceva?”. „Ei și matale de colo, unde s-aud, am citit într-o carte de la școală”. „Aha, la școală zici?”. „Da, la școală, normal, că doar nu când m-am dus cu vaca”, am răspuns eu țâfnos și iritat din cale-afară.

„Bine, dacă la școală ai citit apăi la școală du-te și-i întreabă pe domnii de acolo, ei trebuie să știe lucruri din astea, că doar de aceea îs profesori”. „Păi l-am întrebat pe unul, pe cel mai deștept dintre ei, și mi-a zis că nu știe, de aceea te-am întrebat pe matale, hî, ce zici, îmi spui sau nu?”.

Bunica, văzând că n-o scoate la capăt cu mine, știind bine că nu scapă de mine până ce nu-mi dă un răspuns, și-a pus o mână în șold și una în cap, s-a gândit puțin după care mi-a spus așa:

„Măi, băiete, tu când mergi cu vaca pe fânaț la Zăhărești, când vezi că vine seara și soarele se lasă obosit după deal la Trei Movili, când vezi că peste sat coboară liniștea, când rațele sălbatice își caută culcuș în rogozul din luncă, slobozind în surdină, din când în când câte un mac-mac, când se aude clipocind în liniștea serii apa Șomuzului, când ne adunăm cu toții acasă și stăm la povești până seara târziu, când noaptea coboară lin peste sat și noi ne culcăm, când ne învăluie dulce somnul, ducându-ne călători prin lumea viselor, când ni se pare că zburăm spre alte lumi, atunci să știi că am atins fericirea”.

Poate că bunica nu știa multe lucruri, pentru că nu era o femeie învățată, neavând nicio zi de școală, dar știa ce este fericirea. Nu știa cum s-o explice, știa însă cum s-o trăiască. Astăzi lucrurile s-au schimbat, tot mai mulți dintre noi știm cum să explicăm fericirea, devenim doctori în știința fericirii, însă, din păcate, tot mai puțini știm s-o trăim. Fericirea și veșnicia sunt surori bune, sunt darurile lui Dumnezeu pentru oameni, de aceea, zic eu cel pățit, să nu mai căutăm fericirea la capătul lumii pentru că ea este chiar lângă noi.

Trebuie doar s-o atingem, s-o luăm cu noi și să-i facem casă în sufletul nostru. Acum la încheiere voi spune și eu ce a spus psalmistul în cuvântul sau: „Cât despre mine, fericirea mea este să mă apropii de Domnul”. Așa simt, așa spun, deși fericirea de a fi cu Dumnezeu nu încape în cuvinte, este altceva. Numai cine o descoperă o va înțelege, iar asta ține de fiecare în parte.